Izvorul BORCUT

“Un viitor frumos surâde localității Borca prin abundența apelor sale minerale din care cea mai renumită este Borcut. Apa minerală este cunoscută din vechime, fiind descrisă prima dată în anul 1814 de dr. Plusque, ocazie cu care a făcut și analiza acestei ape. Alte analize au fost realizate în 1886 de dr. Bernath, în 1885 de dr. Grindeanu și în 1900 de dr. Șaabner-Tuduri. Borcutul este o apă alcalină bicarbonată care izvorăște din micașisturi și cuarțite arhaice și se poate compara cu cunoscute ape de la Fachingen și Borszek (Borsec). Borcutul de asemeni se apropie ca și compoziție de apa de la Spa din Belgia.” (pancartă a Ocolului Silvic Borca)

“În 1959, fizicianul Constantin Ionescu și chimista Aurelia Savel, de la Institutul de Balneologie și Fizioterapie din București au efectuat analize în urma cărora s-au stabilit indicațiile terapeutice în afecțiuni gastro-intestinale, ulcer gastro-duodenal, hepatite subacute și cornice, gastrite hipoacide, dispersii intestinale de fermentație, afecțiuni hepato-biliare, sechele după hepatite virotice, angiocolite, colecistite simple sau litiazice, nefrite de focar, diateză urică și litiază urică, boli de nutriție, gută, diabet zahart simplu, alergii alimentare.” (peretele de piatră al izvorului)

Amintiri din copilărie…

Încă de când eram mică, tata îmi povestea despre minunățiile de la Borca…și insista, le repeta. Acum înțeleg de ce. Astăzi, când văd tot felul de știri care nu fac decât să denigreze natura cu toate ale ei și să îndepărteze omul de legătura cu pământul strămoșesc, îmi tot revine în minte acea povestire a tatălui meu. Îmi amintesc o întâmplare pe care o ascultam cu uimire și care a reușit să-mi creeze o imagine foarte apropiată a realității de altădată trăită de străbunicii noștri.

Pe drumul care duce din Borca spre cabana de vânătoare Borcut, amplasată în apropiere de urcușul spre traseele culegătorilor de zmeură, hribi și altele asemenea, undeva pe partea dreaptă, după aproximativ 6-7 km se găsește o veche moară de apă și izvorul cu apă minerală, Borcut.

Pe vremuri, oamenii aveau altă conexiune cu natura și se foloseau de tot ce le oferea aceasta, dar într-un mod mai respectuos, ceea ce azi se poate numi mai durabil. Strămoșii noștri au transmis din generație în generație ceea ce aveam nevoie să știm pentru a continua tradiția. Acea resursă de apă minerală era foarte apreciată de localnici (și încă este), care veneau și se aprovizionau cu borcut.

Într-o zi de vară, o oarecare femeie din sat a mers la izvor cu o sacoșă plină de sticle pe care voia să le umple cu apa miraculoasă; îndată ce a ajuns acolo, a coborât numaidecât la părâu ca să le clatească. În același timp, un urs mare, așa cum numai în locurile sălbatice cu adevărat îl mai poți întâlni astăzi, se afla pe malul celălalt și o privea. Distanța dintre cei doi era cuprinsă doar de lățimea pârăului care era doar de câțiva metri. Stând așa față în față unul cu celălalt, studiindu-se reciproc, femeia ar fi încremenit în momentul când și-au întâlnit privirile. Rămasă mută de spaimă și fără putere de a mai schița vreun gest, se uita și-și aștepta sfârșitul. Urmărea cu sufletul aproape ieșit din piept cum acea dihanie continua să se adăpe, pesemne că ursul fusese intrerupt. În câteva momente, răcorit de apa rece a pârâului, animalul s-a întors cu spatele și a urcat liniștit la deal, afundându-se în desișul pădurii, pe lângă așa – zisa „stânca lui Strudza”. Pățania femeii a fost cunoscută de tot satul, iar muțenia ei a mai rămas pentru o vreme, motiv de amuzament pentru copiii din sat. Pe tata îl întrebam: “de ce nu a atacat-o ursul?” Iar el îmi spunea că nu avea de ce, nu îi era foame și nu îl amenințase cu nimic. Era loc pentru amândoi….pe vremuri. Nu îmi puteam imagina spaima acesteia, dar mintea mea de copil a priceput lecția naturii.

Astăzi, de sub culmea muntelui Budacu, printre micașisturi și quartite curge același firișor de apă, despre care unii au spus că ar avea o presiune insuficientă pentru a fi exploatat și valorificat industrial…

***

”la anul 1845, cneazul N. Cantacuzino, fost ministru de interne, a făcut câteva locuințe primitive, împreună cu un drum. Aproape de izvor se mai văd ruinele zidurilor unde ar fi existat și case de piatră ce serveau de băi domnitorilor Dumitru Cantemir și Mihai Sturdza”. În anii următori, 1886 și 1895, dr. Bernath și mai apoi dr. Grindeanu, au realizat analize complete ale apei izvorului, fiind publicat și un tabel al compușilor chimici. Astfel, s-a constatat “că apa minerală de Borca este mai bună decât cea de la Borsec”; se remarcă și o primă atestare documentară în Monografia Domeniului Coroanei Borca și Sabasa-Farcașa, care face referire la această apă minerală, ca fiind o resursă importantă a zonei. Calitățile curative au fost analizate și descrise încă din 1814 de către dr. Plusque.

Domeniul Coroanei Borca (Neamț) a fost înființat prin Legea din 10 iunie 1884, care a intrat în vigoare în data de 1 octombrie 1884, alături de alte moșii cu o suprafață totală de 118000 ha, aparținând de județele Brăila, Ilfov, Dolj, Vaslui, Râmnicu-Sărat și Suceava. Conform primei măsurători a moșiei Borca (în 1851) se menționa o suprafață a acesteia de 11282.10 ha, iar după cea de-a doua măsurătoare s-a constatat că Domeniul Borca avea de fapt o întindere de 14344.78 ha. În moșia Borca existau 4 comune: Borca, Farcașa, Sabasa și Mădei, iar dintre sate sunt amintite Poiana Borca, Pârâul Cârjei, Pârâil Pântei, Stejaru, Soci, Haleasa, Neagra și Frasin, și toate acestea aveau și un administrator – ing. Voiculescu Ecaterina.

Cadrul natural deosebit în care este situată comuna Borca, precum și bogatele resurse au determinat la declararea Rezervației faunistice Borca, ca arie protejată de interes național, aparținând categoriei a IV-a IUCN, prin Legea nr. 5 din 6 martie 2000. Această arie naturală, cu o suprafață de 357 ha, se află în parte de NE a Munților Bistriței și se învecinează cu județele Harghita și Suceava. Prin aceeași lege, Pârâul Borcuța (albia și versanții) a fost declarată ca fiind rezervație naturală de interes acvatic, cu o suprafață de 1.2 ha.

Astfel, în partea centrală a Carpaților Orientali, în NV județului Neamț, de-o parte și de alta a râului Bistrița, în bazinele hidrografice ale pâraielor Sabasa și Borca, se află comuna Borca, caracterizată la o primă vedere de păduri cu suprafețe întinse, pășuni și fânețe montane. Acestea aparțin de Munții Stânișoarei, în partea de Est, și de Munții Bistriței în partea de Vest, cu vârfuri care ating altitudini cuprinse între 1200 și 1859 m (Vârful Budacu). Suprafața cea mai extinsă a ariei montane acoperită de păduri, fânețe naturale și pășuni se află la altitudini cuprinse între 700 și 1000 m. Un aspect depresionar caracterizat de așezări umane și terenuri agricole întâlnim în Lunca Râului Bistrița și pe văile pâraielor Borca și Sabasa, aflate la altitudini mai mici de 650 m și întinzându-se pe o lățime de 900 – 1000 m.

Comuna Borca este străbătută de la nord la sud de Râul Bistrița, pe o distanță de aproximativ 8 km, având ca afluenți râurile Borca (18 km) și Sabasa (22 km), cu un bazin hidrografic care se întinde pe o suprafață de 19980 ha. Bistrița izvorăște din Munții Rodnei și are o lungime totală de 278.8 km, cu un bazin hidrografic care ocupă o suprafață de 7042 kmp. Afluenții principali ai râului Borca sunt pâraiele: Tablei, Budacului, Stegioara, Secul, Runcu, Busmeiul, Pârâul Mare ș.a., iar ai râului Sabasa sunt pâraiele Ungurului, Glodișor, Căpățâna, Alăuta, Breaza, Jgheabul Mare, Fântâna ș.a.

Limita cu județul Suceava este marcată de vârfurile: “Măguricea (1223 m), Migovanu (1442 m), Hăciugosu (1459 m), Crâșma Popii (1205 m), Obcina Rea (1291 m), Băieșescu (1305 m), Muncelu (1302 m), Stânișoara (1316 m), Piatra lui Iepure (1442 m), Arșița (1274 m), Slopățul (1684 m), Budacu (1859 m), Tibleșul (1667 m)”. Limita cu județul Harghita este marcată de “vârfurile Tibleș, Albia și Stegea (1616 m), Piatra de Iepure, Bivolul (1530 m), Babșa (1439 m), Arșița Ungurului, Țifla (1337m), Bâtca Stejarului (1343 m), Bușmeiul Mare (1608 m), Grințieșul Mare (1758 m)”.