„Tradiția este vie și creatoare, noul în vechi și vechiul în nou” – Obiceiuri de Anul Nou în Neamț

„În cultură nimic nu trebuie pierdut, totul trebuie transmis şi reînnoit” (Constantin Noica)

“Mai e vreme de colinde,

Se mai poate,

se mai poate,

Dacă sufletul rămâne

Cel mai mare dintre toate.

Dar colinda din colinde,

N-are roluri, n-are mască,

Şi pe ea tot omul lumii

E chemat să o rostească.

Steaua, Sorcova şi Capra,

Pluguşorul şi Ajunul,

Le vor învăţa copiii,

Nu le va uita niciunul.

În colindă, cel puternic

Şi cel sfânt este Cuvântul,

Cum uneşte într-o noapte

Omul, cerul şi pământul.

Noi, prea multe ale noastre

Le-am pierdut la cotitură,

Prin colindele acestea

Revenim la starea pură.

Ca-ntr-o stampă din răstimpuri

Pe la geamuri sunt copiii,

Şi ies oamenii la ceruri,

Cu toţi morţii şi toţi viii.

N-am murit ca neam al lumii

În vreo clipă viforoasă,

Cât colindele colindă

Şi copiii sunt acasă.

Cum şi astăzi ne întoarcem

Şi pe prunci îi vom deprinde

Să nu uite niciodată

Oameni, ţară şi colinde.

Vin copiii să dezlege

Din obraji fantasme roşii,

Hei, primiţi-i cu colindul,

Că tresar în ei strămoşii.

Şi-i colindul semn heraldic,

Şi-i cultură în mişcare,

Că prin el deschidem firea,

Şi că spiritul nu moare.

Şi în sufletul prielnic

Pentru fapte osebite

Clopoţeii pun ninsoare,

Cerul, florile-şi trimite.

N-a murit colindul nostru,

Se mai poate, se mai poate,

Leru-i ler, florile dalbe,

La mulţi ani cu sănătate.”

(Adrian Păunescu, Colindul colindelor)

„Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vreo câțiva băieți din sat să ne ducem cu plugul, – căci eram și eu mărișor acum, din păcate. Și în ajunul Sfântului Vasile toată ziua am stat pe capul tatei să-mi facă și mie un buhai, ori de nu, batâr un harapnic.” (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

O idee care mi s-a părut interesantă este cea exprimată de prof. Gheorghe Radu de la Muzeul de Istorie și Arheologie din Piatra Neamț – asigurarea dăinuirii neamului românesc independent și liber, prin datinile strămoșești, care fac legătura dintre generațiile ce au dispărut și cele care sunt.

„Cea mai frumoasă și mai veche datină românească a rămas Plugușorul, care ne înfățișează în culori așa de vii îndeletnicirea principală a poporului nostru, fiind o pildă vie a vieții noastre plugărești“ (prof. Al. Epure de la Liceul Roman-Vodă din Roman, 17.12.1934).

Plugușorul este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi, conturat de spiritualitatea românească și recitat din casă în casă în Ajunul Anului Nou. Pe vremuri, urătorii erau îmbrăcați în costume populare (moștenite din familie) având drept accesorii – buhaiul, bice (trosnitul din bici alungă spiritele rele), clopote de vite sau tălăngi, dobe, harapnice, cârâitoare, zurgălăi, fluierele și cornul de vânătoare și bineînțeles, plugul (împodobit cât mai frumos) cu cai. Încă practicat, Plugușorul (obicei agrar – un poem care transmite despre ce înseamnă munca la câmp, de la arat și semănat până la făcutul colacilor) urează belșug casei și fertilitate pentru pământ. Pe lângă acesta mai erau obișnuite și capra, ursul, căluții (despre care se credea că au au puteri de a îndepărta răul), jocul păpușelor, sorcova sau semănatul (copiii obișnuiau să arunce semințe de grâu, porumb sau orez).

Jocul măștilor (motive ale mitologiei populare) reprezintă o cosmogonie de regenerare temporală și spațială și simbolizează confruntarea dintre bine și rău. Aceste măști erau/sunt lucrate din “ţesături, lemn, coarne de animale, piele netăbăcită de oaie, capră, urs, podoabe – mărgele, clopoţei, beteală, oglinzi, franjuri, pene.” Măștile de urs (animal totemic) reprezentau moartea și renașterea naturii (asemănată cu ieșirea ursului din hibernare) și mai mult, unii credeau într-o legătură cu Zamolxes (zeul cerului și al soarelui), în folosirea acestor măști și în ritualurile străvechi ale dacilor (ritualuri de sorginte geto-dacică), având la bază cultul ursului carpatin. Jocul ursului cuprindea pe lângă urși și ursari, țiganul și țiganca, baba și toboșarul. Jocul Caprei este acompaniat de fluier și se joacă într-un ritm marcat de clămpăniturile gurii de lemn a botului caprei. Capra este însoțită de cioban și urâți.

Alte datini din Neamț: teatru folcloric în zona montană (Banda lui Jianu, Bujorul, Irozii), jocul Arnăuților (Târgu Neamț și localitățile învecinate),

„Specialiştii susţin că în judeţul Neamţ se păstrează cele mai vechi forme ale ritualurilor creştine şi pre-creştine. Regiunea este considerată una dintre puţinele din România unde tradiţia vechilor obiceiuri de iarnă s-a păstrat nealterată. Aceste ritualuri şi cântece reprezintă un element de stabilitate şi continuitate“. (Centrul pentru Cultură şi Artă „Carmen Saeculare“)

Jocul Arnăuţilor este specific zonei Târgu Neamţ. Acesta se realizează de către o formație alcătuită din trei gradați, șase arnăuți și un harap, în acompaniamentul unui toboșar, a unui acordeonist și a unui saxofonist. Toți aceștia interpretează două momente importante – încheierea păcii/înțelegerea dintre arnăuți și împărat și jocul propriu-zis al arnăuților. Arnăuții poartă o costumație viu colorată cu bluze roșii din lână (flanele) și cu numeroase mărgele multicolore, fuste din pânză albă cu motive tradiționale de culoare neagră, panglici de mătase viu colorate, ițari și opinci cu obiele din pânză albă cu șnur negru și zurgălăi, precum și căciuli brumării ornate cu mărgele colorate, buzdugan de lemn cu panglici roșii, albastre și albe.

„Tradiţia Bandei lui Bujor a pornit la începutul secolului XX, din zona Bicaz, acolo unde acum nu se mai practică, şi s-a desfăşurat în localităţile de pe Valea Bicazului, până la Gheorghieni şi pe Valea Bistriţei, până la Borca. La un moment dat, în Neamţ erau vreo 20 de variante ale acestui obicei, dar acum se mai păstrează în comuna Grinţieş şi, mai nou, s-a reluat şi la Tulgheş, în Harghita, pe graniţa fostului Imperiu Austro-Ungar” (prof. Dieaconu).

Banda lui Bujor întruchipează frăția românului cu muntele și codrul ca sălaș al haiducilor, dintre care se amintesc Ștefan Bujor, Vasile cel Mare și Ion Pietraru. “La 1810 a fost prins şi a fost spânzurat în piaţa publică din Iaşi, însă tradiţia îi mai păstrează încă amintirea“ (prof. Dieaconu). Despre haiducul pe care îl știa toată Moldova, Ștefan Bujor (sf. sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea ), au scris M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, A. Russo, C.A.Rosetti şi Gh. Asachi. Banda lui Bujor, cea din Grinţieş, prezintă o confruntare simbolică între haiduci (personaje principale – Bujor și Codreanu) și poteră (Vânătorul, Roșiorul), cu 11 bărbați în roluri diferite.

Formații din județul Neamț care duc mai departe datinile și obiceiurile strămoșești:

Ansamblul folcloric „Codrii Stănișoarei”, Grupul vocal „Florile Stănișoarei” și Ansamblul “Drumul Baltagului” (Borca, Neamț), Alaiul de datini şi obiceiuri de la Răuceşti (particularitatea jocului caprei – capra bătrână din Oglinzi se constituie din tineri cu măşti de moşnegi, care strigă la capră), Alaiul de datini şi obiceiuri de la Urecheni (arnăuții, simbolizând mercenarii albanezi în slujba domnitorilor Moldovei și a Țării Românești ori gărzi ale boierilor din timpul fanarioților, poartă costume populare, cămăși cu năframe de borangic sau șervete cu mărgele, flanele roșii, căciuli cu mărgele și cu bucățele de oglindă, ițari albi și fuste cu zdrențe, de culoare albastră sau roșie, opinci cu zurgălăi și au câte un buzgudan ornat), „Alaiul Plugușorului – Sumănarii” (un grup de 20 de urători în trei generații, care poartă sumane vechi de peste 100 de ani, țesute din lână bătută și cusute cu șnur din lână, având ca accesorii – dobe, buhai, harapnice, cârâitoare, zurgălăi, corn de vânătoare și fluier) și „Banda lui Jianu” (Trifeşti, Neamţ), „Urșii giroveni” și Alaiul de datini „Răzeșii Cracăului” (Girov, Neamț), Alaiul de datini şi obiceiuri de iarnă de la Timişeşti, Alaiul Căiuţilor din Mărgineni (tineri echipaţi cu capete de cal lucrate din lemn şi îmbrăcate cu pânză roşie și elemente ornamentale precum oglinzi, panglici, peteală, canafi), Alaiul de datini și obiceiuri de la Farcașa, Alaiul de datini și obiceiuri de la Pâncești, Ansamblul folcloric “Dor Vânătorean” și Ansamblul folcloric „Şezătoarea” (Vânători-Neamț), Cetele din Răucești și Oglinzi (Capra tânără de la Oglinzi, Grupul vocal „Mlădițe de folclor”, Arnăuții de la Răucești, Ursul mare de la Oglinzi, Capra Bătrână de la Răucești, Capra Bătrână de la Oglinzi, Cerbii de la Oglinzi). Alte grupuri: Capra clămpănitoare de la Bicazu Ardelean, Capra mută de la Timişeşti, Capra cu scaieţi de la Bahna, Capra albă cu iezi de la Dămuc, Capra gheboasă de la Bâra), Jocul Cerbului de la Grințieș, Ion Creangă și Ceahlău, Jocul Căiuților de la Borleşti, Zăneşti, Piatra Șoimului, Mărgineni, Tazlău, Urecheni și Ștefan cel Mare), Jocul Arnăuţilor de la Bălţăteşti și Urecheni, Jocul vulturului de la Tupilaţi, Jocul Lupului de la Stăniţa şi Recomandaţiile de la Pipirig.

Alte practici populare de Anul Nou: perinița (joc ritual al sărutului) și vergelul fetelor (aflarea ursitei).

***

O interpretare a Jocului Caprei am întâlnit-o în comuna Borca, pe 31 decembrie 2023. Prima dată am văzut mascații din Borca acum aproximativ 28 de ani (la vârsta de șapte ani). Tata îmi povestea că trebuie să avem grijă printre acești urători, mai ales când în centru erau adunate toate Caprele din satele comunei, unde de fiecare dată izbucnea tradiționalul conflict menit să distrugă Capra vecinului.

Impresionată fiind de ceea ce am văzut și trăit în această zi, am căutat să ofer doar o comparație simplă a modului cum a evoluat acest obicei.

Am selectat câteva idei dintr-un articol de pe blogul unei consătence, publicat în anul 2011, cu referire la același joc al caprei:

“Aici, la Borca, încă se mai păstrează o fărâmă din tradiție. Nu e ca altă dată!, ar spune unii. Și poate că spun asta pe bună dreptate. În ziua de 31 decembrie, mascații împreună cu caprele din cele două sate (Sabasa cu Pârăul Cârjei și Soci cu Borca) se adunau în fața primăriei pentru a cere aprobarea necesară, iar aici începeau să joace.” “Fiecare sat avea câte o Capră. Ea simboliza bogăția și bunăstarea acelui sat. Cu cât Capra avea un cadru mai mare, era mai bogată, cu mai multe mărgele, cu mai multă sticlă și mai înflorată, cu atât se credea că satul pe care aceasta îl reprezenta era mai bogat.” În Jocul Caprei se întâlneau: Capra propriu-zisă, Căpitanul – șeful caprei, Țiganul care conducea capra, bătea toba și cânta, Țigăncile care dansau și alți țigani, trei sau patru Țapi care o apărau, Irod, Turcul, Moșul și Baba, Jidanul și Jidanca, Moartea și restul Mascaților. “Acum nu mai este așa. Moartea nu mai este neagră, Capra nu mai e capră, țapii nici nu știu dacă mai există, jidanul, țiganul și restul personajelor, putem spune că s-au tunat. Dar măcar obiceiul încă mai trăiește.” (nostradama.wordpress.com)

Descrierea în cuvinte a tradiționalei urături de la Borca, Jocul Caprei, este de prisos. Imaginile care o însoțesc sunt de la sine grăitoare. Așa și este, vechiul este în nou și noul este în vechi. Tradiția este vie și creatoare. Datinile strămoșești se transmit din generație în generație, iar ceea ce am remarcat anul acesta aș putea sintetiza prin cuvintele lui Adrian Păunescu:

„N-am murit ca neam al lumii

În vreo clipă viforoasă,

Cât colindele colindă

Şi copiii sunt acasă.” (A. Păunescu)

Plecată de aproximativ 15 ani din Neamț, mă regăsesc ca fiind acasă de fiecare dată când revin. Același sentiment aș putea zice că l-am remarcat la cei reveniți acasă la Borca, probabil în vacanța/concediul cu ocazia sărbătorilor de iarnă.

Timp de patru ore am urmat alaiul Caprei din Sabasa.

Concluzia:

Mascații de azi nu par a mai fi cei de ieri. Însă, trăirea de ieri pare să devină din ce în ce mai intensă azi. O mlădiță se înfiripă astăzi dintr-o rădăcină rămuroasă și adânc înfiptă în pământul strămoșesc al vechiului domeniu sucevean, actualmente nemțean. Originea neamului este unificatoare prin tradiție și grăitoare a sufletului prin bucurie și reînnoire.

Cu drag,

Cati Tomulescu