Monahismul ortodox: părinții duhovnici ai Neamțului #1

“pesemne că religia creștinească a fost adusă pe față în Dacia abia în vremea domniei lui Constantin cel Mare, fiindcă sub Constanțiu, fiul lui Constantin cel Mare, amândouă Daciile își aveau arhiereii lor, după cum arată tipicul Soborului ținut la Sardes. Și se poate că mulți daci să se fi plecat cu multă vreme înainte asupra învățăturii sângerate a mucenicilor, ca să urmeze steagul lui Hristos. În zilele noastre tot norodul ține de biserica creștinească a Răsăritului. Nu se îndoiește nimeni de slova credinței, nimeni nu se arată fără luare-aminte față de vreuna din porunci și nu face nimic din cele oprite de biserică. […] Osebit, toți călugării sunt așa de ascultători canoanelor sfântului Vasile cel Mare, că mai degrabă ar muri de o sută de ori, decât să mănânce o îmbucătură de carne, chiar dacă le-ar porunci un doftor. Nu ies niciodată din mănăstirea lor, dacă nu-i mână egumenii sau dacă nu dobândesc învoire pentru câteva ceasuri sau câteva zile.“ (Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei)

„Bătrânul Ceahlău, stăpânul furtunilor”

„Panaghia Ceahlăului, ca o săgeată de aur, despică deșerturile albastre și fără de fund ale cerului […] Pe stânga, Ceahlăul, cu nenumăratele lui turnuri de stânci, săpate pe adâncul cerului, se înalță în aer ca un fantastic castel de aur zidit de mâna fermecată a vreunui vrăjitor din povești”. (Calistrat Hogaș)

Despre #Țara #Hangului și #Valea #Muntelui…

 

 

 

“Din jos de Cărpiniş, Bistriţa-şi taie calea dreaptă până-n livezile Mădeiului. Soarele răsare punând cununi de aur pe creştetele codrilor (…) Privelişti fermecătoare, care nu se pot spune cu vorbe, se deschid de pretutindeni (…) să le ducem cu noi şi să le arătăm lumii, aşa cum le vedem acum, în lumina, în măreţia şi-n liniştea asta dumnezeiască, şi să spunem celor care nu le cunosc şi nu ne ştiu: “Iată ţara noastră!…” (…) Pe o largă deschizătură în munţii din dreapta îşi aşterne Borca mândrele-i gospodării (…) Din vale de Fărcaşa, între Bâtca Frumosului şi Runcu Popeştilor, Bistriţa o rătează de fugă, aruncă pluta peste praguri, plesnind-o de apă, şi astfel, în jocuri şi cântece de valuri, intră în ţinutul Neamţului; (…) Pe malul drept, în vatra Călugărenilor, se-nalţă o namilă de stâncă — “Piatra Teiului” (…) Cotim la dreapta pe sub podul de la Gura Largului, şi deodată ni se deschide înainte minunata privelişte a Ceahlăului.” Alexandru Vlahuță, Pe plută de la Dorna la Piatra

Turismul etnografic: obiectiv #RebrandingNeamț

”În vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la ţară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o cămaşă făcută din frunze de copaci şi buruieni. Toate celelalte copile şi copiii de aceeaşi vârstă o urmează şi se duc, jucând şi cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obicei de le toarnă apă rece în cap. Cântecul pe care-l cântă este alcătuit cam aşa: Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porţile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, grâul, meiul şi altele!” Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei

Civilizația și cultura #Cucuteni …în #Neamț: INTRO

„Pot mărturisi fără exagerare că muzeul creat de Părintele Matasă este muzeul de preistorie cel mai interesant din România […] Nicăieri, în nici un alt muzeu, aceste civilizații înrudite ori succesive, nu sunt atât de variat și de complex reprezentate, fiindcă rare sunt regiunile în care așezările neolitice cucuteniene să fie atât de dese ca în Neamțu“ – Prof. Univ. Dr. Radu Vulpe, 1948

Muzeul LOSTRIȚEI, un obiectiv #RebrandingNeamț

“Când zăreau lostriţa fulgerând ca o sabie care taie apele în sus şi în jos, întorceau capul şi fugeau. Cei de pe plută, când o vedeau luând şivoaiele în lung şi călătorind alături de ei, nu ştiau cum să cârmuiască şi să se abată din calea năzdrăvanei. Era prădalnică! Hulpavă de peşte, pe care-l înghiţea cu nemiluita. Dar mai ales nesătulă de carne de om, cărei ajunsese să-i ducă dorul şi flămândă, se făcea din ce în ce mai îndrăzneaţă, mai frumoasă, mai ademenitoare. Dar şi lumea din ce în ce mai învegheată. Căci acum lostriţa era vestită. O cunoşteau toţi şi se fereau. Dintre rândurile de copilandri care crescuseră flăcăi, alergând cu undiţele pe urmele lostriţei, unii pieriseră înecaţi, cei mai mulţi, temători, se lăsaseră. […] Lostriţa, după spusele lumii, se ivise iară. Acum nu se mai ascundea. Plutea în văzul tuturor de-a lungul apei…Numai flăcăul nu se sinchisea dacă e cea din lemn sau cea adevărată. Ieşise din minte trecutul întreg şi vremea trecea ameţitoare, ca o Bistriţă umflată de fericiri…”(Lostrița, Vasile Voiculescu)