Despre #Țara #Hangului și #Valea #Muntelui…

Din jos de Cărpiniş, Bistriţa-şi taie calea dreaptă până-n livezile Mădeiului. Soarele răsare punând cununi de aur pe creştetele codrilor (…) Privelişti fermecătoare, care nu se pot spune cu vorbe, se deschid de pretutindeni (…) să le ducem cu noi şi să le arătăm lumii, aşa cum le vedem acum, în lumina, în măreţia şi-n liniştea asta dumnezeiască, şi să spunem celor care nu le cunosc şi nu ne ştiu: “Iată ţara noastră!…” (…) Pe o largă deschizătură în munţii din dreapta îşi aşterne Borca mândrele-i gospodării (…) Din vale de Fărcaşa, între Bâtca Frumosului şi Runcu Popeştilor, Bistriţa o rătează de fugă, aruncă pluta peste praguri, plesnind-o de apă, şi astfel, în jocuri şi cântece de valuri, intră în ţinutul Neamţului; (…) Pe malul drept, în vatra Călugărenilor, se-nalţă o namilă de stâncă — “Piatra Teiului” (…) Cotim la dreapta pe sub podul de la Gura Largului, şi deodată ni se deschide înainte minunata privelişte a Ceahlăului.” Alexandru Vlahuță, Pe plută de la Dorna la Piatra

Vacanțele de vară mi le petreceam pe Valea Muntelui, stăteam la mătușile din com. Borca, Neamț; însă, cu timpul am început să mă plimb (ori de câte ori aveam ocazia), în toată zona cuprinsă de la Tarcău – Bicaz – Potoci – Ruginești – Buhalnița – Poiana Teiului – Stejaru – Farcașa – Broșteni – Zugreni – Vatra Dornei. Nu cred că ar avea rost să explic de ce, dar aș putea spune doar că, în amintirile acelor vremuri a rămas gândul nostalgic al copilăriei, dar și dorul față de aerul curat de la munte și de peisajele din Valea Bistriței.

Recent am revenit pe acele meleaguri, mai exact în com. Hangu. Impresia, după câțiva ani de când nu mai ajunsesem în zonă, a fost aceea că sunt acasă. Plecasem din agitația Bucureștiului cu mintea apăsată de gânduri și tulburată de rutina haosului din fiecare zi. În sinea mea știam că mă duceam să mă vindec și asta mă entuziasma. De data aceasta am fost cu mult mai încântată că voi merge acasă, în Neamț, decât aș fi putut fi dacă îmi alegeam un city break în vreo capitală din Europa. Mă așteptam să urc pe Ceahlău, însă acest lucru nu a fost posibil din cauză că încă mai era zăpadă și gheață, dar încântarea nu mi s-a stins, pentru că știam că voi fi aproape de munte și mă voi liniști sufletește. Când ajungi în zona Neamțului, asta simți, liniște și siguranță – exact ca și când ai ieși din apele învolburate ale unei cascade. Începi să tragi mai mult aer în piept, să observi că cerul este de un albastru senin, soarele parcă strălucește mai intens, nu te mai saturi să cuprinzi cu privirea tot verdele din jur și ajungi chiar să te simți cu adevărat mulțumit că ai această șansă, să vezi viață în natură. Este o stare de fericire interioară care pare că se transmite din alte timpuri.

După cum spuneam, în prima zi când ajunsesem în Hangu am auzit despre muntele Altan, comoara de la Altan. A fost ca o nouă lovitură în ceea ce privea cunoștințele mele generale referitoare la zona unde am copilărit. Atunci când nu știu ceva e ca și cum m-ar împovăra un sentiment de rușine. Am început să caut informații online și, spre marea mea surprindere, am găsit legenda Altanului într-o revistă locală, numită ECOUL HANGULUI, care prezintă bogăția culturală și istorică a zonei, având 41 de numere publicate până astăzi. Am rămas profund impresionată de aceasta și m-a bucurat enorm, că profesorii din comună, tinerii, bătrânii și figurile cele mai reprezentative ale zonei s-au unit pentru a povesti istoria și tradițiile comunității, îmbinând cu succes poveștile și scrierile a mai multor generații. Acesta este un exemplu contemporan de menținere a identității și apartenenței la neam. Minunat mi-am spus și am răsfoit și citit toate cele 41 de numere ale revistei publicate online (http://comunahangu.ro/revista.html). Voiam să mă opresc, dar simțeam cu adevărat că fac parte din poveste…file de istorie, detalii geografice, legende populare, aduceri aminte și poezii, viața monahală în Ținutul Hangului, drumurile Hangului și Valea Muntelui, dezvoltarea regiunii în epoca modernă, dovezi ale civilizații neolitice, durerile strămutării, stăpânii Moșiei Hangului (Cantacuzinii și marii boieri). Pur și simplu am fost fascinată și absorbită de altă lume, necunoscută mie până acum.

O descriere generală:

Hangu este o așezare românească străveche, care a fost atestată documentar de către domnitorul Ștefan cel Mare, la 13 februarie 1458, cunoscut fiind ca un “ţinut binecuvântat de Dumnezeu şi de o frumuseţe fără seamăn” și supranumit “Colțul de Rai al Văii Bistriței”. Acesta se află în regiunea subcarpatică a Munților Bistriței, în zona de nord și nord-est a Lacului de acumulare Izvorul Muntelui-Bicaz (“Marea dintre munți” sau “Lacul de lacrimi”, așa cum l-au numit hanganii) și în apropierea muntelui Ceahlău (“Muntele Sfânt”).

Hangu, o comună montană (altitudine 1220 m), cuprinde bazinele hidrografice a pârâurilor Hangu și Buhalnița, dar și a altor pârâuri (Bocănești, Huiduman, Grozăvești, Rotaru, Potoci, Dârțu) și afluenți ai râului Bistrița (denumit și “Repedea”), precum Audia, Bolătău, Măcieș, Sasu, pârâul Verii și Mitrofan, Boura, Sneamătul, Fârțâgi, și face parte din Culmea Stânișoarei (munții Hangu și Buhalnița – versanți sudici). Hangu se află la o distanță de 60 km față de Piatra Neamț și se învecinează cu Pipirig (N) de la Vârful Mare până la Vârful Crainicu, la est cu comunele Crăcăoani (până la Vârful Stirigoaiei), Gârcina (până la Vârful Prislopaşu) şi Pângăraţi (până la Vârful Frasinului), cu orașul Bicaz (S) de la Vârful Frasinului și până la Verdele, cu comuna Ceahlău (SV) până la Piciorul Pancului și Poiana Teiului (V) până la Vârful Mare.

În ceea ce privește denumirea Hangu, există mai multe presupuneri, și anume:

· un derivat de la cuvântul hang, care înseamnă ton/sunet/ecou – susținut de o constatare a misionarului catolic Bandini, care în 1646 călătorea prin Moldova și se afla prin acest ținut montan, atribuindu-i descrierea că aici „ecoul se rostogoleşte de nouă ori”, un fenomen acustic parțial real;

· origine care se trage de la numele unui șef mongol, Han Gulai, care a fost ucis în 1241, în această zonă, însă fără a exista dovezi consemnate în documentele istorice ale vremii;

· denumirea provine din traducerea în limba maghiară pentru “Audia”, ținând cont că în timpul domniei lui Dragoș Vodă, dar și înainte de aceasta, zona a fost supusă unei dominații maghiare, din punct de vedere politico-militar;

C. Mătasă despre Audia: „străji şi semnalizare, în vreme de războaie”; „Rezonanţa latină a numelui, indică vechimea lui şi continuitatea de locuire în zonă. Consider că este unul dintre cele mai vechi topice din Hangu şi chiar denumirea de «Hangu» nu reprezintă altceva decât traducerea în limba maghiară a cuvântului românesc «Audia». Este greu de stabilit când s-a întâmplat acest lucru. Probabil că denumirea maghiară a râului Audia datează din jumătatea a doua a secolului al XIII-lea sau din primele decenii ale secolului al XIV-lea, când ungurii, refăcându-şi puterea, după marea invazie mongolă din 1241, organizau expediţii militare împotriva tătarilor, care-şi exercitau dominaţia şi asupra Moldovei”;

Gh. Ungureanu: „Hangu s-a numit prima dată poiana cunoscută mai târziu sub denumirea de «Şesul Hangului» […] această poiană, din cauza aşezării sale între munţi, are un deosebit ecou. Locuitorii, mai toţi veniţi din Transilvania, au denumit-o Poiana Hangului – poiana cu ecou”. „Altan” – munte în Hangu, aşezat între satul Audia şi comuna Crăcăoani. Originea numelui suscită numeroase discuţii. Foarte răspândită, între localnici, este părerea că «Altan» este un cuvânt turcesc sau mongol, care înseamna «aur».



Vechiul Hangu avea o suprafață de 46530 ha, o Moșie (Domeniul Hangului, proprietate a domnitorului între sec. XIV-XVI) care se întindea de la Izvorul Alb până în comuna Farcașa (Pârâul Stejaru), de la Ceahlău până la Pipirig și Bălțătești, de la Altan până la Pârâul Largu, cuprinzând tot teritoriul dintre Valea Bistriței (de la Stejaru și Gura Largului până la munții Grințieș și Bușmeiul Mare).

Așezările de pe Valea Muntelui sunt dovezi ale unei continuități de locuire, a unei populații care își are izvorul demografic în cea mai veche epocă (pre)istorică, aceasta fiind atestată arheologic.

Prezența oamenilor la poalele Ceahlăului este atestată chiar în epoca pietrei și paleoliticului superior (35000 î.Hr.), cu o mențiune interesantă, cum că aceștia utilizau rocile locale pentru unelte, cum ar fi și cremenea de Audia. Descoperirile arheolohogice au plasat comuna Hangu undeva în neolitic (mărturie a civilizației Cucuteni), prin așezarea de la Chirițeni-Hangu. Mai mult, o hartă a unui geograf grec – Claudius Ptolemaios (90-168) schița 44 de așezări dacice, printre care și Petrodava, dovadă a puterii politice a dacilor și reședință a regelui Dicomes. Teritoriul cuprindea și zona Bicaz-Poiana Teiului. Există dovezi ale continuității așezărilor de pe Valea Bistriței și Hangu, datate în sec. II-III d.Hr., ca dovezi ale unei populații daco-romane și care sunt întărite inclusiv de legenda Dochiei, care povestește despre Dacia și Traian. Alte descoperiri arheologice ulterioare (aparținând sec. V-VII) atestă influența Imperiului Bizantin. Astfel, în Hangu este certificată o populație locală care a rezistat în perioada migrațiilor, în ciuda tuturor greutăților dominației străine, la care s-a mai adăugat și o populație venită din alte zone ale Moldovei, Bucovinei, Banatului și Ardealului.

O zonă geografică cu o istorie atât de bogată și cu dovezi ale tuturor epocilor istoriei noastre, a românilor, merită cu desăvârșire să fie cunoscută și promovată. Important de menționat este că o mare parte a acestei zone se află în adâncurile apelor lacului de acumulare Izvorul Muntelui-Bicaz, iar unii dintre hanganii cei vârstnici își mai amintesc și acum, cu durere în suflet de întristarea localnicilor care au fost strămutați, fiind nevoiți să își abandoneze gospodăriile, dar și cu mândrie, despre a lor “Catedrală de la Hangu”, ale cărei ruini mai există și sunt acoperite de ape.

*** INFO: Lacul de la Izvorul Muntelui – ax longitudinal 35 km, lățime maximă 2.2 km, suprafață 3125 ha, adâncime 90 m, volum de apă 1.23 miliarde mc (930 milioane – volum util, 100 milioane – volum de protecţie împotriva inundaţiilor şi 200 milioane – volum de apă aflat sub nivelul de intrare în tunel). Temperatură medie anuală: 7 – 7.5⁰C, temperaturi absolute – cele mai scăzute: – 26.8⁰C (Ceahlău-sat), -24⁰C (Rugineşti) și -21.6⁰C (Potoci), iar cele mai ridicate: 34.4⁰C (Ceahlau-sat) și 33.5⁰C (Ruginești).

FILE DE ISTORIE

Istoria face referire la Hangu, amintind de trecerea oștirilor străine, care fie se retrăgeau spre Transilvania, suferind înfrângeri, fie doreau să ia prin surprindere apărarea Moldovei; spre exemplu, atunci când Sigismund de Luxemburg s-a retras spre Transilvania, prin valea Cracăului și Hangu, Calea Mare, după ce maghiarii au fost învinși de moldoveni (în 1395). Pe Dealul Doamnei a fost ridicată o palancă din lemn, pentru a le folosi hanganilor ca o modalitate de apărare asupra năvălitorilor. Despre hangani se cunoaște că au participat în 1467, la o acțiune de urmărire a oștirii maghiare, condusă de Matei Corvin. Ștefan cel Mare, de asemenea, s-a retras la adăpostul oferit de regiunea Hangului, unde și-a reorganizat armata, mai exact la Poiana Colibița. Există totuși o legendă a celor două Colibițe. În Colibița din com. Poiana Teiului, situată pe malul drept al Bistriței, se spune că domnitorul Ștefan cel Mare s-a retras în locul unei poieni, puțin mai sus de Stânca Piatra Teiului, unde și-a așezat tabăra (Bâtca Colibiţei). Poiana Colibiţa (Poiana Toaca) din satul Hangu era menționată într-o hartă a Moșiei Hangului (realizată în 1838-1839), punându-se problema retragerii lui Ştefan cel Mare în această zonă, după bătălia de la Valea Albă. Tot la Hangu se referă și un anumit drum al rușilor, acesta fiind amenajat de la Calea Mare spre Mogorogea (în 1944, nemții au fost urmăriți de către ruși, armatele coborând spre Hangu prin Boboteni și Audia). De asemenea, există documente scrise începând cu sec. al XV-lea, de mari cronicari precum Ion Neculce, Grigore Ureche și Miron Costin care menționează despre regiunea Hangului din Valea Bistriței (de la Galu și până la Izvorul Muntelui), care cuprindea Depresiunea Hangului și masivul Ceahlău. Denumirea întregii zone a Hangului așa cum a fost descrisă a fost utilizată până în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, când au fost înființate comunele Hangu și Buhalnița (1864), având fiecare următoarele sate: Audia, Boboteni, Durău, Hangu, Boura-Fârţigi, Ciorobuc, Răpciuni, Răpciuniţa, Leţeşti, Strâmptura – aparținând de comuna Hangu, și Izvorul Alb, Izvorul Muntelui, Cârnul Bistriţei, Buhalniţa, Secu Bulhaniţei, Poienari, Potoci – aparținând de comuna Buhalniţa, organizare care a durat până în anul 1925. Apoi a apărut și comuna Ceahlău, cu satele Schitul, Răpciune, Rețeș şi Leţeşti; în anul 1955, regiunea Hangului (raionul Ceahlău) cuprindea trei comune: Hangu, cu satele Audia, Hangu, Boboteni și Fârţîgi; Izvorul Alb, cu satele: Buhalniţa, Izvorul Alb, Rugineşti, Secu și Poenari; Ceahlău, cu satele: Bistricioara, Răpciuni, Leţeşti şi Schitul. Atunci când s-a construit barajul de la Izvorul Muntelui, unele sate au dispărut (Poenari, Fârţîgi, Reţeş, Leţeşti, Hangu), fiind întemeiate altele noi (Bofu, Bistricioara, Grozăveşti, Brădiţel, Leua, Huiduman). În urma ultimei organizări teritoriale (1968), comuna Hangu cuprinde satele: Ruginești, Hangu, Grozăvești, Buhalniţa și Chiriţeni.
Înainte de construirea barajului pentru formarea lacului de acumulare, au fost inițiate cercetări numeroase privind istoria locurilor respective, mai ales că se impunea și acțiunea de strămutarea parțială a populației din regiunea Hangului, precum și dispariția unor sate. Istorici, geografi, arheologi (C.S. Nicolaescu- Plopşor, Mircea Petrescu), etnografi, folcloriști și demografi au fost preocupați de acele cercetări, între anii 1954-1960. Cercetări arheologice au fost efectuate în zonele Ceahlău şi Bistricioara, fiind scos în evidență “cel mai vechi paleolitic de pe Valea Bistriţei – Szeletianul”. Zona a fost locuită în paleoliticul superior, la Cetăţica fiind descoperite dovezi ale culturii aurignacianului inferior, cel mijlociu la Dîrţu, Lutărie-Bistricioara și Grințieș, iar pentru cel superior (Kostenkian) la Lutărie-Bistricioara, Cetăţica, Dîrţu, Bofu Mic și Bofu Mare, Podiş, Cremeniş, Secu, Schitişor și Grinţieş. O cultură nouă a fost descoperită o dată cu cremenea care era utilizată pentru fabricarea uneltelor, în perioada de sfârșit a paleoliticului (Swiderianul). Aşezări neolitice: Plopşor, la Dârţu, Bofu Mic și Bofu Mare, Lutărie-Bistricioara, Cetăţica, Palatul Cnezilor şi Chiriţeni (unde s-au descoperit și materiale aparținând epocilor bronzului și a fierului); aşezare geto-dacică: Hangu – Cetăţuia.

*** Neoliticul (5500-2500 î. e.n) – timpuriu (5500 – 4200 î.e.n.; cultura Starcevo-Criș), mijlociu (4200 – 3500 î.e.n.; culturile Boian, Hamangia, Precucuteni ș.a) și târziu (3500 – 2500 î. e. n.; cultura Cucuteni, Petrești ș.a) se regăsește pe o hartă bogată a județului Neamț, așezările neolitice fiind atestate și în zona Hangului (Dîrţu, Hangu-Chiriţeni); cultura ceramicii cucutenienilor din această zonă avea o influență sudică.

*** După ce războiul imperialist a început (1914), România a declarat război Austro-Ungariei (14.08.1916), având drept ideal unitatea națională. În acele vremuri, regiunea Hangu se afla în vecinătatea frontului și reprezenta o locație unde erau păzite obiective de importanță strategică.

Stăpânii Moșiei Hangului

Moșia Hangului cuprindea terenuri care se întindeau de la Cetatea Neamțului până în Transilvania, de la Fârțîgi (Hangu) până în com. Farcașa, proprietate a familiei Cantacuzino.
Cantacuzinii aveau origini grecești (în sec. XI, Imperiul bizantin), iar după ce Constantinopolul a fost cucerit de turci (1453), această familie a început să dețină funcții importante și în Imperiul Otoman. Fiul lui Mihai Cantacuzino, Andronic a fost cel care a ajuns primul în spațiul românesc, stabilindu-se în Țara Românească; Toma și Iordache, fii ai lui Andronic, s-au stabilit în Moldova; unul dintre nepoții lui Toma a fost domnitorul Mihai Racoviță.
Iordache Cantacuzino s-a căsătorit cu Catinca, una dintre fetele boierului Costea Bucioc, ginere al vornicului Pătrașcu, căruia domnitorul Constantin Movilă (1608-1609) i-a donat două sate, Bălțătești și Mânjești, din primul făcând parte și regiunea Hangului. Astfel, Iordache Cantacuzino a ajuns stăpân al Moșiei Hangului, pe care i-o va lăsa fiului său, Toderașcu. Fiul Gheorghe al stră-strănepotului lui Toderașcu, Matei Cantacuzino, a moștenit teritoriul Hangului, acesta fiind întors în Moldova din Rusia (acolo unde familia Cantacuzino primise adăpost, în urma unui tratat de pace care a atras furia turcilor). Gheorghe Cantacuzino și soția lui, Elena Gorceacov, au avut șapte copii, dintre care fiul Gheorghe a moștenit Hangu și a restaurat reședința de acolo, cunoscută apoi sub denumirea de Castelul Cnejilor.
Domeniul Hangului a fost proprietate domnească până în 1609, după care a devenit proprietate boierească, logofătul Pătraşcu Şoldan fiind primul stăpân al zonei, acesta primind o mare parte din Hangu de la domnitorul Constantin Movilă. Domnitorul Ieremia Movilă (1595-1608) a donat și el o mare parte din teritoriul Hangului, la intervenția fratelui său, Gheorghe, Mitropolit al Moldovei.
Costea Bucioc, apropiat al Elisabetei, soția lui Ieremia Movilă, a fost al doilea mare boier care a stăpânit Moșia Hangu.
Astfel, importante evenimente din istoria Moldovei sunt legate de Hangu, o zonă ospitalieră și sigură.

LEGENDE LOCALE

1) Movila Călugărului –mormântul din Calea Mare, Boulețul Mic

* legenda povestește despre războiul lui Ștefan cel Mare cu turcii, de la Valea Alba, când domnitorul a fost înfrânt și s-a retras în munți, în zona Hangului, Poiana Colibița. Printre cei care erau trimiși de acesta ca să supravegheze acțiunile turcilor, care se năpusteau asupra Cetăților Moldovei, se aflase și un călugăr, care mergând pe Boulețul Mic, a fost prins și ucis. Oștenii au găsit trupul neînsuflețit și au așezat pietre și crengi peste acesta, făcându-i mormânt. Localnicii au numit locul Movila Călugărului, iar obiceiul trecătorilor de a pune o creangă de brad în memoria sa, a fost păstrat și astăzi.

* într-o altă variantă a legendei, se povestește despre un călugăr de la Mănăstirea Sihăstria, care în 1944 trecea prin Calea Mare, în Hangu, un drum care pe vremea aceea era controlat de ruși. Acesta a fost somat de o patrulă a soldaților ruși, ca să se oprească, însă, călugărul neînțelegând limba acelora, a continuat să meargă mai departe și astfel a fost împușcat. Enoriașii din Hangu au găsit trupul acestuia și l-au acoperit cu pământ și crengi, punându-i o cruce pe care au scris „călugăr necunoscut”, scriind și un îndemn ca fiecare trecător să lase câte o creangă pe mormântul acestuia.

2) Legenda satului AUDIA

* atunci când barbarii năvăleau, localnicii se refugiau în pădurile dese ale munților; în ținutul Hangului, ei puneau străjeri la Altan, Calea Mare, care să le semnalizeze pericolele, prin aprinderea focului la înălțime și prin sunetul de buciumu sau cel al cornului; de atunci, numele locului de unde se auzea acel sunet a rămas Audia (locul de unde se aude);

* o altă variantă povestește despre retragerea unei femei foarte bogate, Auda, din calea hoardelor năvălitoare, în pădurile de la poalele dealului Muncelu; localnicii i-au spus baba Auda. Spre finalul vieții se presupune că și-a transformat toată averea în aur, argint şi pietre preţioase, îngropând-o sub muntele Altan și închinând-o celui rău, așezând în acel locaș o “solomâzdră din aur” care prinde viață atunci când cineva vrea să fure comoara. Astfel, de la numele babei a rămas numele locului şi a pârâului din zonă, ambele chemându-se Audia.

3) Comoara de la Altan

* originea: în vremea când nomazii (pecenegii) au ajuns în zona Hangului, stabilindu-și locul într-o zonă care astăzi se numește Smizi, în apropierea muntelui Altan; toate prăzile (aur, argint, monede, podoabe) le adăposteau la poalele acestui munte. Au adunat foarte multe bogății, însă la năvălirea altor neamuri de nomazi, pecenegii au fost nevoiți să își îngroape toate avuțiile în munte (au săpat un fel de beci), punându-le în niște buți de lemn și rânduind prin vrăjitorie, ca nimeni să nu poată deschide locașul comorii și să o fure. Se mai spune că, doar de Învierea Domnului, acel locaș s-ar deschide timp de un ceas; mai mult chiar, un om oarecare cu fiul său au reușit să intre la comoară – tatăl a reușit să fure din bogățiile acesteia, însă fiul a rămas captiv sub muntele Altan, ușile locașului închizându-se. În anul următor, tatăl l-a căutat pe fiu în același loc, dar nu a mai găsit decât rămășițele scheletului acestuia.

4) Bătrânul Lazăr

* o legendă care povestește despre năvălirea tătarilor în Hangu (1716-1717) și despre vitejia hanganilor de a nu lăsa nepedepsită acțiunea acestora; conduși de bătrânul Lazăr, ei i-au așteptat pe tătari la Palanca, un loc din Dealul Doamnei, unde au reușit să prăvălească arbori peste drumul pe care treceau năvălitorii, nimicindu-i. În manuscrisul “Prin Moldova de sub munte”, după Constantin Mătasă scrie: „Când au intrat tătarii în Ceahlău au ajuns cu jaful într-un sat din apropiere. Bieţii oameni fugiţi în mare grabă, erau sus în pădurea de pe dealul din apropiere. O nevastă, tot mocoşindu-se cu strânsul şi ascunsul lucrurilor ce i se păreau mai de preţ, a prins-o vremea în casă nemaiputând fugi. (…) Văzând oamenii de pe deal ce se întâmplă, îl strigară îngroziţi pe bărbat, care se găsea pe aproape: -Vino repede, măi Ioane, că a luat-o tătarul pe Măriuca. Ion se uită în vale şi îmbrăţişându-şi mâinile zice într-un târziu, oftând: – Săracul tătar!”; prezența tătarilor în Hangu a fost consemnată în cronicile vremii, aceștia fiind folosiți în timpul războiului austro-turc (1716-1718), atunci când toată Moldova până la Siret fusese ocupată de nemți; domnitorul Mihai Racoviță a chemat tătarii spre a-i fi de ajutor, promițându-le bani, dar în cele din urmă, permițându-le să jefuiască zona de dincolo de Siret, printre care şi Ţinutul Neamţului până sub Ceahlău. „Şi de la Siretiu încolo au şi slobozit ceambuluri a prăda cât au putut cuprinde Ţinutul Neamţului. Şi până-n Hangu şi până-n Ceahlău au agiuns şi au pradat şi s-au întors plini de robi în Buceag“ ( Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei). Despre hangani se cunoștea că erau buni luptători, aceștia fiind folosiți ca plăieși, pentru paza graniței și pentru a alunga oștirile străine. Cronica lui N. Muste – „de multe ori ieşea nemţii din cetate şi da război moldovenilor şi-i înfrângea până la Târg, iar apoi se îmbărbăta pedestrimea noastră, câmpulungenii şi hanganii, ce era cu sâneţe şi cu topoare lungi în coadă şi lua pe nemţi şi îi ducea până la cetate şi pe mulţi nemţi îi prindea vii şi pre alţii în război omora” (Constantin Cihodaru, ”Satele din regiunea Hangu – Bicaz în secolele XIV – XVII”). Se presupune că bătrânul Lazăr a condus cetele hanganilor în luptele din 1674.

5) Piatra Teiului sau “Stânca Dracului”

Legenda povestește că în vremurile de demult, din cauză că oamenii au uitat de legile bunei credințe, cel rău s-a dus la Dumnezeu să Îl roage să îl lase să îi pedepsească el pe oameni. Dumnezeu s-a învoit, dar pentru că El, Atoatecreatorul știa ce avea să se întâmple. Astfel, sălbăticiunea a luat între gheare o stâncă uriașă din vârful muntelui Ceahlău și a început să zboare cu ea pentru a-și împlini visul de a prăpădi omenirea, și pe care avea de gând să o așeze în Valea Bistriței, în locul unde apele ar crește atât de mult până s-ar revărsa aducând un nou potop, menit să îi înece pe oameni. Dar când zbura așa, deasupra Bistriței, se auzise cântecul cocoșului care vestea primele raze de lumină, iar acela rămăsese fără putere și a scăpat stânca, ceva mai departe de unde îți propusese să o arunce. În timp, o mlădiță de tei s-a prins pe stâncă, și de acolo i s-a spus Piatra Teiului.

Viața monahală – Sihăstria Cerebuc

Legende despre apariția schitului Cerebuc – variante: ctitorie cantacuzinească; ctitorire a cazacului pe nume Ciripuha, ginerele lui Vasile Lupu, domnitorul; un anumit general Cerepaha care lupta împotriva turcilor, în drumul său a poposit într-o poiană și fiind impresionat de frumusețea locului a făcut promisiunea că va ridica acolo un schit – Schitul Cerepaha (numit ulterior Schitul Cerebuc), unde generalul a rămas ca și călugăr; întemeierea schitului Cerebusu, în 1710, de către ieromonahul Nicandru, Silvestru din Ardeal, Cerebus, acesta fiind fostul stareț al Mănăstirii Pionul.

Atunci când Gheorghe Asachi ajunsese în 1838 în zona Ceahlăului, a descris: „Trecînd pârâul Sârbeni, după un ceas, ajungi la Bâtca numită Piciorul Sahastrului şi în urmă, la părâul Albu, care le cure într-o vale îngustă, în a cărei mijloc se înalţă chipul antic al Dochiei. Din această strămtoare suflă un vânt puternic şi, precum zice balada, plutesc în aer o mulţime de vulturi care ies din stâncile învecinate numite Stratul sau Tabăra Vulturilor. Numele cel frumos al acestui loc a îndemnat a se zidi aici un schit carele a fost până la anul 1704, dar în ziua de Paşti, pe când se serba în biserică Sfânta Înviere, un munte de omăt, desfăcându-se din vârful Pionului şi surpând stâncile, au îngropat schitul cu toţi săhaştrii şi a prefăcut forma acestui loc. O icoană ce a scăpat din această catastrofă au însemnat locul fostului schit şi, mai în urmă, au pricinuit facerea schitului Cerebucul, unde se păstrează până astăzi“.

Se mai povestește despre acest schit care aparținea de Mănăstirea Pionul, care după 1830 fusese deposedată de către cneazul Gheorghe Cantacuzino, cum că ar fi început și prigonirea schitului: „Cînd s-a usurpat moşia mănăstirii Hangu (pe care este schitul) de către Cnejii (Principii) Cantacuzini, se aminteste din predanii sigure că au trimis un vătav (de religie catolică – latină) ca să dărîme şi să ardă schitul şi biserica cu totul, ca să nu mai rămâie urme ale proprietăţii mănăstiri Hangu pe acolo; însă după iconomia nevăzutei protectoare a schitului, trimişii cu gând rău nu s-au oprit din călătorie, dar în locu de a merge la schit, au luat fiecare din ei, osebite direcţii în pădure, încât, după ce au obosit umblând, cunoscând locurile de unde umbla, s-au întors (unii a doua zi, alţii a treia zi) şi au spus stăpânului lor cauza nestricării schitului. Şi numai pentru frica acestei minuni, proprietarii au păstrat schitul, fiindcă nu după mult timp şi vătavul ce primise sarcina ruinării s-a curmat viaţa prin focul ce a mistuit o arie de paie a moşiei (vătavul se numea Jan)”. 

Schitul Cerebuc a fost construit în 1710, în continuitatea Schitului Sahastru (după ce acesta a fost distrus de o avalanșă), de către Cerebusu, fostul stareț al Mănăstirii Pion, având pe atunci hramul vechi, cel al Adormirii Maicii Domnului. Arh. Ioanichie Bălan spunea că schitul a fost înființat între 1700-1900. Într-adevăr, schitul începuse să se destrame spre sfârșitul anilor 1880, cunoscându-se mărturia că „La 1878 – ne informează Gh. Iacomi – singur Tudosia Marcoci – fiul lui Manoil – mai păzea, la Cerebuc, odoarele şi dota”.  Fiind părăsit, Schitul Cerebuc a fost predat către Mănăstirea Durău (12 iulie 1880), însă acesta nu a intrat în uitare, deoarece la 15 august în fiecare an se oficia Sf. Liturghie, cu participarea locuitorilor din satele învecinate zonei. Poiana Cerebuc a ajuns, de asemenea, să fie predată oamenilor în 1945, prin împroprietărire. Cu toate acestea, Schitul Cerebuc, un frumos așezământ monahal construit din lemn, continuă să existe și astăzi, având hramul Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul și aparținând de Mănăstirea de pe muntele Ceahlău.

Drumurile Hangului

*** “Durerile Strămutării“ – unii dintre locuitorii zonei Bicaz – Poiana Teiului, cei care s-au născut, au copilărit, și-au întemeiat familii și și-au construit gospodării în locurile unde acum se află apele Lacului de acumulare Izvorul Muntelui-Bicaz, își amintesc și acum, cu mare durere în suflet de momentul în care au fost nevoiți/forțați (strămutați cu ajutorul armatei) să abandoneze totul și să plece din calea apelor, pentru aceasta fiindu-le oferite minime despăgubiri de la stat, printr-un decret al lui Gh. Gheorghiu Dej. Unii au fost mutați la Târgu Neamț și Piatra Neamț, alții la Borca, Galu ori Dumbrava Roșie, iar cei mai atașați de plaiurile natale, care au refuzat strămutarea, și-au construit noi gospodării pe colinele și versanții munților din zonă.

Drumurile Hangului de la Chiriţeni – femeile neolitice din Chirițeni purtau podoabe din hematit;

Drumul oaselor – strămutarea bisericii vechi din lemn (monument istoric care datează din 1829, astăzi fiind denumită Biserica de pe Munte) și a cimitirului (înhumarea morților s-a făcut într-un nou cimitir pe Muntele Hangu), datorită formării lacului de acumulare. Biserica construită din beton armat nu a putut fi salvată (ci doar detonată) și, astfel, atunci când apele lacului scad pot fi observate ruinele acesteia.

Drumul datornicilor din fostul Șes al Hangului, numit de către bătrânul hangan Aftanasă Farcaşanu, care explica faptul că datornicii evitau drumul mare și ocoleau pe această rută lăturalnică.

Drumul Târgului – Audia – Muncelu – islazurile Rupturi şi Bleban – Altan până la Calea Mare sau la Bouleţ. Acest drum era practicat de către locuitorii satului Audia pentru a ajunge la târgul Pietrei (prin Crăcăoani) sau la Târgu Neamț.

Drumul Plutașilor, numit și Calea/Potica Hangului – Pângărați-Obcina Frasinului-Grohotiş-Dealul Bisericii-Buhalniţa-Hangu, fiind practicat de către cei care veneau din Piatra spre Hangu. De asemenea, se cred că tot acesta este drumul prin care au sosit primii locuitori în regiunea Hangului (în epoca de piatră), datorită obiectelor descoperite de arheologi. Acest drum se continua prin Tulgheș spre Transilvania, pe Valea Bistriței și Bistricioarei. Ca legătură cu acest drum, prin Hangu se mergea urcând spre pârâul Boboteni-Dealul Doameni-Vârful Palanca și apoi se cobora la Mitoc pe Valea Cracăului Alb, după care spre Crăcăoani și Piatra Neamț. Exista și o scurtătură peste dealuri, de la Rotunda (Mitoc) pentru a ajunge la Mănăstirile Sihla, Sihăstria, Secu și Neamț, deci se ajungea inclusiv în Târgu Neamț. Acest drum era utilizat de hangani pentru a-și duce produsele la târguri și este numit Calea Mare (calea negustorilor sau drumul cel mare al hoților).

Dealul Doamnei – soția domnitorului Moldovei, Petru Rareș, s-a retras spre Transilvania (în 1538) din cauza turcilor și a poposit în Hangu, pe un deal de unde avea o priveliște deosebită asupra Ceahlăului. Astfel, locuitorii din Boboteni l-au numit Dealul Doamnei.

Pârâul Mitrofan – pe drumul dinspre Gura Hangului spre Boboteni – Calea Mare: numele provine de la călugărul Mitrofan (sec. al XVII-lea), venit de la Buzău, meșter tipograf, care a contribuit în 1688 la tipărirea primei Biblii în limba română. Se mai spune, de asemenea, că în acest loc au venit și alți călugări, care însă s-au sinucis prin spânzurare, rămânând cunoscut și numele de Cărarea spânzuraţilor. 

Coasta Dohotarilor (Dohotăria) – locul unde se pregătea dohotul (unsoare/păcură obținută din coajă de mesteacăn), utilizat drept un soi de protecție pentru dranița caselor (asemănător varului).

Smizi – locul de sub Altan, unde și-au stabilit tabăra niște pecenegi.

Poiana Jâdanului – localizată pe Obcina Rea-Calea Mare, fiind locul unde poposeau evreii când se întorceau de la târguri.

Muntele Porcărețul – dincolo de Palanca – Vârful Crainicul: bogăție în vânat – mistreți.

Drumul rușilor: Calea Mare-Vârful Mare-Mogorogea (Largu), pe unde rușii îi urmăreau pe nemții care se retrăgeau spre Transilvania (1944); pe Vârful Mare se aprindeau focuri pentru a anunța pericole.

Cu drag,

Cati Tomulescu

Surse:

http://comunahangu.ro/revista.html

https://www.viziteazaneamt.ro/2011/07/17/schitul-cerebuc-din-judetul-neamt/

https://adevarul.ro/locale/piatra-neamt/legendele-schitului-ingropat-avalansa-In-ziua-pasti-munte-omat-desfacandu-se-surpand-stancile-ingropat-schitul-sahastrii-1_5e834e435163ec427156d596/index.html

Dacă ajungeţi pe Muntele Ceahlău: Nu ocoliţi Schitul Cerebuc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s