Home

“Pe Bâtca Doamnei și împrejurimi se văd multe săpături în pământ. Oamenii au apucat din bătrâni ca pe bâtca aceasta ar fi trăit cândva o Doamnă, care-și avea deasupra muntelui palate și beciuri adânci cu mari bogații ascunse acolo. Ba avea și un pod de piele de bivol așternut peste apa Bistriței cu un capăt pe bâtcă, cu celălalt pe dealul de dincolo, pe Troian, ce stă drept în față la aceeași înălțime. Mulți au căutat comori, dar unde a fost chip să pună mâna pe ele? Când ajungea bietul om cu săpatul până la ușa beciului, numai iaca-l întâmpina, ori un buhaiu ros, ori un afurisit de nemțuc și-l lua pe fugă de nu-și mai venea omul în fire multă vreme. Câțiva s-au apucat odată să sape în preajma comorilor și când să zică bieții oameni, Doamne ajută, i-a cuprins o buimăceală de cap că n-au mai știut ce-i cu dânșii. Tocmai într-un târziu s-au trezit la mari depărtări, de unde săpaseră, unul la răsărit și unul la apus. Comorile, se vede, au un blăstam și din mâna necuratului, care le păzește, nu poate nimeni să le scoată. Beciul cu pricina ar fi chiar în fața Bâtcei, în stânci, dar vremea l-astupat cu pământ și pădure.” (C. Mătasă – Palatul Cnejilor, Ed. Cartea Românească, București, 1935)