MĂNĂSTIREA PIONUL și PALATUL CNEJILOR Cantacuzini: obiectiv #RebrandingNeamț

“Călătorii, care merg să vadă Durăul și Ceahlăul, să se oprească o clipă și la palatul Cnejilor de la Shitul Hangului. Aici stă scrisă o pagină însemnată din istoria țării, o pagină dn care se pot învăța multe: înflorirea este totdeauna rodul unei credințe și a unei vrednicii; iar decăderea, pretutindeni este sfârșitul vieții bicisnice și de risipă.”

“A început să înțeleagă doar lumea și la noi, că a căuta să-ți cunoști țara – călătorind – nu e un lux, ci dimpotrivă, e o necesitate isvorîtă din sentimentul și datoria de a o iubi și a te simți cât mai strâns legat de țărâna și de sufletul ei. Nu e vorbă, că sunt încă mulți Români, oameni de frunte, cari cunosc mai bine Alpii și lacurile italiene decât delta Dunării sau frumoșii noștri munți. Avem locuri și priveliști care pot sta alături cu cele din străinătate, ceea ce însă ne lipsește – deocamdată – spre a face din cele mai multe regiuni un adevărat raiu, e numai înjghebarea unei mai bune gospodării. Totuși, nu e greu de văzut că mulțimea vizitatorilor, i-a silit în unele părți pe localnici să facă ei înșiși îmbunătățirile cuvenite, băgând de seamă că drumeții numeroși aduc venituri însemnate, pe unde poposesc.”

“Cei dintâi care au deschis o potecă bună de urcare pe Ceahlău, prin Durău, au fost Cnejii Cantacuzini, vechii proprietari ai Hangului.”

“Numele de Ceahlău dat acestui munte apare pentru întâia data în documentele vechi românești, în hotarnica unui act privitor la Mânăstirea Bistrița, din 1458. Numele de Pionul s-a dat muntelui cu mult mai încoace – probabil de către Asachi, mai întâi – după numele Schitului Silvestru zis și Pionul în un set din 1641. Numele de Peonul vine cred de la numele Sf. Peon, care se serbează la 1 Iunie.”

File de istorie – aproape uitate! PALATUL CNEJILOR și legenda întemeierii Schitului lui Silvestru

La poalele Muntelui Ceahlău zărim niște RUINE….RUINATE! Dacă avem șansa să observăm și plăcuța indicatoare vom afla de acolo că, de fapt, aceste ruine sunt mărturii ale anilor de istorie a României, a Moldovei și a Neamțului! Mult apreciatul loc de refugiu și odinioară Palat al Cnejilor Cantacuzini, ai celor cărora hanganii aparțineau, este un adevărat monument istoric și arhitectural, învăluit într-o aură spirituală de mister și legendă. Începuturile ansamblului istoric sunt menționate undeva prin sec. al XIII-lea, odată cu numele Schitul lui Silvestru (legat de Mănăstirea Neamț), devenit apoi Mănăstirea Pionul (în timpul lui Ieremia Movilă), dar și Schitul Hangu.

***Prima atestare a unui lăcaș de cult monastic în regiunea de la poalele muntelui Ceahlău a fost înregistrată în anul 1458, fiind vorba despre „mănăstirea Hangu, pe vechiul hotar”.

Una dintre legendele locului povestește despre câțiva sihaștri care au poposit într-o seară la Lețești, undeva pe malul Bistriței; în timpul acela au zărit un foc care se asemăna ca lumina unei candele, și au auzit o cântare bisericească. Urmând aceasta ca un semn divin, sihaștrii au mers prin pădure și au ajuns într-o margine a unei poieni, unde au văzut flăcări în frunzișul unui frasin. Astfel au hotărât ca acolo să construiască o bisericuță, și tulpina frasinului au folosit-o drept Sfânta Masă. Acest lăcaș s-a numit Schitul lui Silvestru, după numele unuia dintre acei sihaștri. O a doua legendă povestește de un pustnic, pe nume Silvestru, care a trăit în scorbura unui frasin bătrân; acesta a avut o vedenie, în urma căreia a construit un paraclis, unde a și fost înmormântat.

***Schitul Sihastru (construit în sec. al XV-lea și reconstruit în sec. al XVI-lea, de către Cuviosul Peon Sihastrul) a devenit mănăstire de călugări, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, care a fost rezidită în 1627 de către Miron Barnovschi, domn al Moldovei, și reconstruită în 1639 de marele paharnic Gheorghe Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu (atestare prin inscripția „Această sfântă biserică întru care să prăznuiește hramul Pogorârii Sfântului Duh iaste zidită de răposatu Gheorghe hatman frate cu Vasile Voievod, leat 7147 (1639), iar acum 7328 (1820), cum blagoslovenia preasfințitului mitropolit kirio kir Veniamin și prin osârdia cuvioșiei sale ieromonah Iosif, egumenul acestei sfinte mănăstiri, s-au deschis zidirea, s-au tencuit și s-au acoperit. 1820 iunie 8”); ulterior a devenit metoh al Patriarhiei Alexandriei, după care, în sec. al XX-lea a devenit biserică de mir (la inițiativa arhim. Ciprian Zaharia, starețul Mănăstirii Bistrița, schitul de la Hangu a fost reînființat în 1998).

***Document al lui Miron Barnovschi (datând din 20 martie 1627) și publicat de Nicolae Iorga: „am început a zidi şi am făcut biserica aceasta întru numele Prea Sfiintei Noastre Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria şi a cinstitei ei Vovidenie, iaste în partea apusului depărtat şi întru deosebită pustie, în locul ce se cheamă Hangul”. Miron Costin: „era în firea sa Barnovshi Vodă foarte trufaşu şi la portu hainelor foarte mândru, iar la inimă foarte dreptu, blându şi nelacom. Mănăstiri şi biserici câte au făcutu în aşa scurtă vreme, nice un domn n-a făcutu”.

În timpul domniei lui Ieremia Movilă, Schitul lui Silvestru a primit ca donație terenul pe care era construit (moșia Dealului Pionul), acest fapt fiind consemnat într-un hrisov datând din 1612, de către Ștefan Tomșa al II-lea; în 1631, domintorul Moise Movilă a mai dăruit așezământului bisericesc o poiană (Poiana Secătura de la Hârtop), dar și o parte din moșia Hangu. În 1638, domnitorul Vasile Lupu a dăruit fostului Schit al lui Silvestru (acum devenit Mănăstirea Pionul) și alte moșii, întărind astfel stăpânirile mănăstirii („curătura ci au ţinut-o Grigorcea VIăsăscul şi au dămit-o pentru sufletul său acestui sfânt schit”, „curătura lui Silvestru”, „curătura pre din sus de priluc pănă la Boiştor”, „patul lui Gkenadi”, „o altă curătură din izvorul Duritul”, „rădiul din Câmpul lui Dragoş„). Se spune că a avut loc și un incendiu, în care au ars chiliile mănăstirești; în 1639, Gheorge hatmanul, fratele lui Vasile Lupu, a ridicat o biserică din piatră în locul vechiului schit, care a fost înzestrată cu o moșie întinsă (întregită în sec. al XVII-lea). În 7 august 1641, domnitorul trimitea pe mitropolitul Moldovei – Varlaam Moțoc, episcopii Romanului și Rădăuților – Mitrofan și Anastasie, și boierii – Dumitrașcu Șoldan (mare vornic) și Gavriile (hatman și pârcălab), precum și pe egumenii Mănăstirilor Neamț, Agapia, Bisericani, Bistrița și Pângărați, cu scopul de a delimita hotarele moșiei Mănăstirii Pionului. Documentele rezultate atunci au indicat că moșia mănăstirii stăpânea o mare parte din muntele Ceahlău; ulterior, aceasta a primit și donații din partea lui Gheorghe Coci, toate acestea fiind întărite de un document emis de Vasile Lupu, în 24 august 1646.

***Începutul Mănăstirii Pionul este învăluit într-un oarecare mister, dar despre originea sa au amintit C. Mătasă, Gh. Asachi, J.A.Vaillant și Gh. Ungureanu; aceasta era menționată în documentele din anii 1638 și 1641, din vremea cancelariei lui Vasile Lupu, cu numele ei vechi – Schitul lui Silvestru, un locaș monastic mai puțin important decât Mănăstirea Hangu și Mănăstirea Poienile. Fratele lui Vasile Lupu, Gheorghe, fiind impresionat de frumusețea locurilor și de credința monahilor, a construit o biserică din piatră – cu ziduri (1639), tocmind cei mai pricepuți meșteri pietrari de la Bistrița. Hotarele moșiilor ctitoriei sale au fost întărite, iar biserica a rămas cumva în afară, pe pământurile hatmanului.

***Movileștii – mitropolitul Gheorghe și domn ai Moldovei, Ieremia și Simion, au ctitorit mănăstirea numită „Poenile, sub muntele Ceahlău”, care a fost amintită în hrisoave între anii 1599 – 1619; după care, așa cum indică alte 2 hrisoave din 1627 și 1629, Miron Barnovschi, la rugămintea călugărilor, a ridicat o biserică din piatră în Hangu; aceasta a fost ulterior demolată, fiind reconstruită abia în anii 1958-1959, în satul Buhalnița.

În anul 1672, domnul Țării Românești, Șerban Cantacuzino (1678-1688), din cauza revenirii pe tron a lui Grigore I Ghica a fost nevoit să treacă în Transilvania, însă mai înainte de aceasta, el s-a ascuns în Mănăstirea Hangu. Pe lângă Șerban Cantacuzino, și alți boieri ai țării care erau nemulțumiți de domniile lui Constantin Duca și Antioh Cantemir, s-au refugiat la Hangu; aici au ajuns și Lupu Costache, Toma Cantacuzino. Inclusiv joimirii polonezi au fost cantonați la cetatea fortificată de la Mănăstirea Pionul (1683-1691, în timpul ocupației nordului Moldovei de către Sobieski. Se mai spune că în timpul celei de-a treia domnii a lui Mihai Racoviță, în 1715, au fost ocupate Cetatea Neamțului și Mănăstirile Secu, Hangu și Pionul, iar cea din urmă a fost incendiată de către tătari.

În 1676, Alexandru Ruset (fiu al domnitorului Antonie Vodă Ruset) a construit un zid de incintă, care avea următoarea pisanie în limba slavonă: „Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, acest zid pre împrejurul mănăstirii l-au zidit Io Alexandru Voievoda i gospodja ego Anița snă Io Antonie Ruset Voievoda, gineri lui Gheorghe Hatman. Vleto 7184 (1676) msța august 15”. O altă inscripție pomenește și de Toderașcu Cantacuzino (1635-1686). Fiul lui Toderașcu, Ilie Cantacuzino și soția sa, Maria, dar și Iordache Ruset sau spătarul Toma Cantacuzino, toți aceștia au găsit adăpost la mănăstire. În sec. al XVIII-lea, moșia Hangu a mai fost întărită de către Antioh Cantemir, Grigore al II-lea Ghica, Constantin Racoviță, Constantin Moruzi și Alexandru Mavrocordat al II-lea. Nepotul lui Toderașcu, Iordache Cantacuzino, mare logofăt (1688-1759) a stăpânit moșia Hangu , după care a fost urmat de Ioniță (1721-1789) și Matei (1750-1816).

***Tot în această zonă (în partea de est a Ceahlăului), un prim schit a fost ridicat de voievodul Dragoș-Vodă; în noaptea de Învierea Domnului, în 1704, s-a produs o avalanșă, care a zdrobit această Sihăstrie a Ceahlăului, care se afla lângă stânca Dochiei – nu a scăpat decât un călugăr, având în mână Sfânta Evanghelie.

Între anii 1789-1792, războiul dintre ruși, austrieci și turci a avut efecte asupra moldovenilor, iar printre boierii rusofili care s-au alăturat țarinei Ecaterina a II-a, s-a numărat și Matei Cantacuzino; rușii au fost înfrânți, iar domnitorul a plecat în Rusia, unde a primit titlul de cneaz (valabil și pentru fii săi). Gheorghe, unul dintre fii acestuia, s-a căsătorit cu cneaghina Elena Gorciacoff și a devenit polcovnic în armata rusă (participând la războaiele dintre ruși și turci, între 1806-1812). Rămasă în Moldova, după moartea domnitorului, soția sa, Ralu Callimachi, a primit sprijin de la fratele său, Scarlat Callimachi, și a obținut cea mai mare parte a moșiilor Mănăstirii Pionul. În 1821, fiul său, „cneaz Gheorghe Cantacuzino-Deleanu” a intrat în Moldova, ca general-aghiotant al lui Alexandru Ipsilanti; Mănăstirea Pionul a avut de suferit din nou, după ce în 1820 fusese reparată, iar mavroforii au murit în urma atacului turcilor; în 1825 s-au efectuat reparații la mănăstire, însă, Gheorge Cantacuzino (1786-1857) (numit și dărâmătorul altarelor), întors pe moșia părinților săi, a început să reia procesul de mărire a proprietăților familiei, în timp ce atenția sa a fost îndreptată îndeosebi spre moșia Hangu și a cetății construite acolo. Alecu Russo, care ajunsese pe aceste meleaguri a lăudat „oblăduirea cuminte a cneazului”.

Astfel, boierii moldoveni Cantacuzini (sec. XVII-XIX), datorită înrudirii acestora cu Pătrașcu Șoldan, au devenit proprietari ai unei mari suprafețe din domeniul Hangului și, mai mult decât atât, au început să își insușească părți ale moșiilor vecine aparținând Mănăstirilor Hangu, Pionul și Neamț. În urma unor acțiuni juridice îndreptate împotriva Mănăstirii Pionul, noi procese deschise de către Gh. Cantacuzino, cu sprijinul consulului rus la Iași – Karl de Kotzebue, în 1844, mănăstirea era deposedată de proprietăți, fiind câștigată de cnejii Cantacuzini; călugării care viețuiau acolo au fost nevoiți să se mute la Schitul Durău (cu toate acestea, în chilii au mai locuit câteva maici de Mănăstirea Văratec). Chiliile acestora au fost modificate și construcția a fost întărită, ajungând să semene ca o curte boierească, între 1840-1852 remarcându-se perioada de glorie pentru Palatul Cantacuzin. Între 1838 și 1840, oaspeți de seamă precum Gheorghe Asachi și Jean Alexandre Vaillant (istoric francez naturalizat român) au rămas impresionați de frumusețea locurilor unde se afla Mănăstirea Pionul. În această perioadă, palatul a fost vizitat de către Vasile Alecsandri, diplomatul Wilhelm von Kotzebue, Nicolae de Giers și Alexandre Dumas, tatăl.

***Alexandre Dumas amintea de schitul Hangu în romanul său, Strigoiul Carpaților, plasând acțiunea în jurul turnului pătrat al castelului; unul dintre căpitanii lui Alexandru cel Bun, Budu, moare în luptă, însă iubita lui îl cheamă înapoi pe tărâmul celor vii, cu ajutorul unei vrăjitoare. Astfel, el vine sub forma unui strigoi, pe un cal înaripat, însă la primul cântat de cocoș se transformă în stâncă (chiar deasupra Ceahlăului). Legenda locului spune că dacă cineva se află între zidurile palatului în nopțile cu lună plină, va fi transformat în strigoi.

*** Preotul Constantin Mătasă relata (după spusele localnicilor din Hangu) că uneori, noaptea, o dată la șapte ani, se zăresc focuri albastre pâlpâind și se aud sunete sinistre în zona schitului și a palatului, presupunând că acestea sunt indicii ale unor comori ascunse (și apărate de blesteme) sau chiar se vorbea despre apariții ale unor umbre/siluete care scot diferite sunete înfiorătoare în timp ce se plimbă în jurul ruinelor palatului. Tot el scria: „La jumătatea drumului de la Răpciuni spre Durău, călătorul vede pe dreapta, căţărate sus pe poală de munte, ruinele unor bătrâne ziduri de cetate din care se ridică sfioasă turla bisericii de la Palat. Dacă cercetezi de la vreun locuitor mai bătrân din partea locului, să afli ce-i cu ruinele acestea, îţi răspunde, nu fără vădită groază că acolo, pe deal, a fost cândva Palatul Cnejilor, boieri de mare cinste, cu foarte mare putere în ţară, stăpâni ai unor întinse pământuri aici în munte. Întâmplări înfricoşate ar fi zguduit cândva încăperile întortochiate ale bătrânului palat“.

Mai există o legendă care povestește despre construcția Palatului Cantacuzin, mai exact a zidurilor din incintă, pentru care, unul dintre boierii moldoveni ar fi pus să se măsoare cu o sfoară statura unora dintre slujitorii săi, pe care ar fi așezat-o mai apoi în fundația zidurilor, iar la apusul soarelui urmând și moartea acelora…

În 1849, Gheoghe Cantacuzino a împărțit averea fiilor săi și a plecat în străinătate, însă din cauza luptelor politice și a fastului nobiliar menținut de fii Cantacuzini, dar și a viciului jocului de cărți de noroc, în 1852, palatul a fost scos la licitație, fiind cumpărat de Smaranda Sturdza (născută Vogoridi) și fiul ei, Mihai. A urmat o exectutare silită, din cauză faptului că fii Cantacuzini refuzau să părăsească proprietatea, după care s-a ajuns ca lefegii domnești (un fel de “mercenari”) să dea foc zidurilor și să-i scoată pe 2 dintre cneji (dintre care unul s-a sinucis); aceștia au fost duși la Iași, după care au fost expatriați. Smaranda Sturdza a oferit Mănăstirii Văratec, hrisoavele de stăpânire a Mănăstirii Pionul, iar măicuțele care mai locuiau în vechile chilii s-au mutat la Schitișor. Viața duhovnicească din moșia Hangu continuă și astăzi, însă din Palatul Cnejilor au rămas doar niște ruine uitate.

***Târgul Aspasienii (numit după fiica lui Gheorghe Cantacuzino, Aspasia, căsătorită cu diplomatul rus, Wilhelm de Kotzebue), a fost fondat în 1838 și avea 4 iarmaroace.

Întrucât nu a mai fost revendicat de urmașii familiei Sturdza, Primăria comunei Ceahlău are în proprietate acest monument istoric (categoria A) și architectural – dar nu deține fonduri nici măcar pentru întreținere, darămite pentru renovarea ansamblului. O estimarea a cheltuielilor de restaurare a fost aproximată acum ceva ani în urmă, undeva în jurul sumei de 2.5 milioane de euro (după cum afirmau experții de la Complexul Muzeal Neamț).

Momentan, turiștii sunt atenționați de existența acestui obiectiv istoric printr-o plăcuță amplasată la marginea unui drum județean, și cam atât…și probabil lipsa de interes va mai persista.

***Ansamblul fostului schit Hangu face parte din lista monumentelor istorice (cod clasificare NT-II-a-B-10608), din anul 2015 și presupune 3 obiective: Biserica „Pogorârea Sf. Duh” (cod clasificare NT-II-m-B-10608.01), ruinele Palatului Cnejilor (cod clasificare NT-II-m-B-10608.02) și zidul de incintă (cod clasificare NT-II-m-B-10608.03).

***„Săhăstria de la Hangu, care în veacul nostru prea pozitivist nu mai e cercetată decât din nelegiuită curiozitate” (Alecu Russo).

***„Acest schit, odinioară adăpost de călugărițe, era acum părăsit și începea a se degrada. Ca toate mănăstirile vechi, ascunse între munți, era întărit cu ziduri nalte și cu patru turnuri ridicate pe la unghiuri. Unul din aceste turnuri, sub care se deschidea poarta, servea de clopotniță. Înlăuntrul zidurilor se găsea o biserică mică de piatră și câteva chilii prin care șuiera vântul pustietății. Iarba crescuse mare în ogradă și acoperise lespezile mormintelor de pemprejurul bisericii; câteva cruci de lemn zăceau răsturnate, prin buruieni, ca o tristă mărturie de părăsire” (Vasile Alecsandri).

Sihaștri din Muntele Pion

Cuviosul Peon Sihastrul – “Dealul lui Peon” este locul unde s-a nevoit sihastrul și cuviosul Peon, în sec. XV-XVI, acesta fiind cu metania din Schitul lui Silvestru și un părinte duhovnicesc pentru sihaștrii din jurul Ceahlăului. Timp de câteva sute de ani, muntele Ceahlău a purtat numele de Muntele lui Peon sau popular, Pionul. La bătrânețe, cuviosul Peon a adunat în jurul său o obște de 30 de călugări, care s-a stabilit în Sihăstria lui Silvestru (numită și Mănăstirea Pionul). Despre originea Mănăstirii Pionul și zidirea sa, au amintit în scrierile lor, Gh. Asachi, J.A. Vaillant, C. Mătasă și Gh. Ungureanu.

***Gh. Ungureanu, fost funcționar la Arhivele Statului, Iași. În cronica sa menționa despre “ruinele unui palat vechiu, în mijlocul cărora se află biserica fostului schit Hangu, care se chema mai de demult mănăstirea Pionul sau şi mai în vechime schitul lui Silvestru”; acesta a găsit în beciul Mitropoliei din Iași, toată arhiva care conținea corespondența dintre schitul Hangu și mitropolie, începând cu 1828.

Cuvioșii Patapie și Nicandru (sec. XVII-XVIII) – vestiți în satele din Valea Bistriței, cei 2 pustnici se nevoiau în partea de nord-vest a muntelui. Patapie își avea metania la Schitul Cerebuc, iar Nicandru, la Mănăstirea Pionul. Primul dintre aceștia, vestit pentru vindecările sale, a viețuit mai bine de 20 de ani, împreună cu un ucenic într-o chilie din lemn de pe marginea unui pârâu. Patapie fusese ucenic al Cuviosului Nicandru, care vindeca la rândul său bolnavi, mărturisind și citind moliftele Sfântului Vasile cel Mare; acesta viețuia într-o chilie în apropierea Mănăstirii Durău. Toponimia locului aduce aminte de acești cuvioși ai muntelui – Pârâul lui Nicandru, Pârâul lui Patapie, Padina/Poiana lui Nicandru.

Cuvioșii Vucol, Ghedeon și Gherman (sec. XVI-XVII) – au viețuit în 3 peșteri de sub vârful Ceahlăului (care și astăzi le poartă numele), timp de 30 de ani; aceștia și-au avut metania în sihăstria Ceahlăului și Manăstirea Pionul.

Cu drag,

Cati Tomulescu

Surse:

Pr. C. Mătasă – Palatul Cnejilor, Cartea Românească, București, 1935