“Din jos de Cărpiniș, Bistrița-și tae cale dreaptă până în livezile Mădeiului. Soarele răsare punând cununi de aur pe creștetele codrilor. În urma noastră, pe măgurile depărtate, se văd bungetele de brădet, înegrind zarea ca o arătură proaspătă. Priveliști fermecătoare, cari nu se pot spune cu vorbe, se deschid de pretutindeni – și fug, alunecă fantastic îndărătul nostru, și altele vin, și cele care vin ni se par și mai fermecătoare. De pe plută, din goană, ochii noștri beau cu nesaț frumusețile acestea, cari curg și nu se mai sfârșesc, și ne pare rău că nu le putem lua, să le ducem cu noi și să le arătăm lumii, așa cum le vedem acum, în lumina, în măreția și liniștea asta dumnezeească, și să spunem celor cari nu le cunosc, și nu le știu: Iată țara noastră!…Atunci ar înțelege deodată – ca bătrânii de pe zidurile Troei, la vederea frumoasei Elena – de s’au dat atâtea lupte și-atâta sânge s’a vărsat pentru “bucățica asta de pământ”.
Pe o largă deschizătură în munții din dreapta, își așterne Borca mândrele-i gospodării. Din fund aleargă pârâul, sărind peste înalte zăgazuri de stânci, s’aducă Bistriței stăpâne prinosu-i de unde. În stânga se întinde Sabas, între două dealuri descoperite; o linie ferată cară buștenii din codru. Pe maluri sunt schele de plute, ș’un pod peste râu. – Din vale de Farcașa, între Bâtca Frumosului și Runcu Popeștilor, Bistrița o ratează din fugă, aruncă pluta peste praguri, plesnind-o de apă, și astfel, în jocuri și cântece de valuri, intră în ținutul Neamțului.”
[…]
“De-atunci au trecut aproape două mii de ani. Multe războaie am avut și multe nenorociri ne-au călcat în vremea asta. Vijelii cumplite-au trecut peste noi, la toate am ținut piept, și nu ne-am dat, și-aici am stat. – Ca trestia ne-am îndoit sub vânt – dar nu ne-am rupt. […] Într’o țară așa de frumoasă, cu un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deștept, – cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie, și cum să nu-ți ridici fruntea, ca falnicii strămoși de odinioară, mândru că poți spune: Sunt Român!”
(Alexandru Vlahuță, România pitorească)
Comuna Borca este situată în Carpații Orientali, la granița județului Neamț cu Suceava, pe malurile râului Bistrița, pe cursul mijlociu, în zona cu afluenților Borca și Sabasa. Din aceasta fac parte satele Lunca, Pârâul Cârjei, Pârâul Pântei, Soci, Borca, Sabasa și Mădei.
Borca a fost prima dată atestată documentar, în anul 1558, în timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanu (1552–1561 și 1564–1568), când acesta a dăruit ctitoriei sale, Mănăstirii Slatina (aflată în Mălini, jud. Suceava), mai multe moșii, printre care și Farcașa, Sabasa, Borca și Mădei, dar și o parte din Farcașa.
Astfel, așezările din Valea Bistriței, cu excepția moșiilor boierești, au fost închinate mănăstirlor; începând cu sec. al XVII-lea, așezările din Borca au fost sate mănăstirești până în 1691, până la secularizarea averilor mănăstirești; în 1864, în timpul domniei lui Al. I. Cuza, Sabasa aparținea de mănăstirea Râșca, fondată de Petru Rareș (rezidită în anul 1611 de către vornicul Costea Bacioc).
Peisajele pitorești sunt impresionante, în aceeași măsură cu obiceiurile și tradițiile locale, păstrate cu drag până în zilele noastre de locuitorii acestei comune; conform datelor oficiale, Borca avea în anul 2021, o populație de aproximativ 5860 de locuitori. De asemenea, remarcăm și peisaje de mare valoare, în ariile naturale protejate, precum Rezervația faunistică Borca și Rezervația acvatică Pârâul Borcuța.
”Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi de mirare. Iuți și nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferință ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii… plăcându-le dragostea și beția și datinile de la începutul lumii… mai cu seamă ei stau înaintea soarelui c-o inimă ca din el ruptă”. (M. Sadoveanu, Baltagul)
***
Conform Hărții Administrative a Moldovei, întocmită de Dimitrie Cantemir și tipărită în 1737, bazinul Bistriței, până în zona Dornelor, aparținea Districtului Neamț.
În 1925, în urma unei legi date de Regele Ferdinand I, după mai multe forme anterioare de organizare, comunele Farcașa, Borca, Madei și Broșteni au fost trecute în județul Neamț, urmând ca din anul 1956, după un nou proces de organizare, să se ajungă la forma administrativă teritorială cunoscută astăzi.
Despre Mădei (“Plaiul lui Matei”), legenda spune că în jurul anului 1500, un călugăr pe nume Matei ar fi venit din Ardeal și s-a stabilit lângă un pârâu, care astăzi se numește Mădei.
După anul 1700, în Valea Bistriței au ajuns ungurenii.
Dintre obiceiurile și tradițiile folclorice specifice zonei, în timpul sărbătorilor de iarnă, mai exact în fiecare an, pe 31 decembrie, începând cu ora 13.00, în centrul comunei, pot fi admirate diverse grupuri de urători, fiecare reprezentând câte o localitate din minunata zonă a acestei văi a Bistriței, Borca.
Tradiția Caprei are rădăcini vechi, precreștine, iar astăzi reflectă un obicei care îmbină subtil o legătură între generațiile prezente și cele trecute, contopind spațiul și timpul printr-o fragilă revigorare a conștientizării identității culturale locale.
Am trecut de Poiana Largului și simțeam de parcă mă pregăteam să intru în zona crepusculară.
Așteptam din moment în moment mascații sau sunetele dobelor și al tălăngilor.
Ultima zi din an – Valea Muntelui părea că se pregătește de o tranziție mistică pentru a păși”între lumi”.
Se simțea fiorul iernii și gerul de afară, era o agitație înăbușită, de jur împrejur, dar nu se zărea nimic…
Cu cât înaintam, de-a lungul Bistriței, părea că intram în atemporalitate.
Străjerii brazi, de zeci sau sute de ani, ne ghidau trecerea. Pământul strămoșesc își veghează ancestral copii care se întorc acasă.
În bucla aceea atemporală, liniștea părea să se propage în spirală.
Înaintam în expectativă până când, frecvența celestă se prăbușise întretăiată de sunetul adancurilor.
Undeva, în dreapta noastră, începuse deja ritualul. Admiram sacralitatea satului în toată splendoarea. Răul era alungat de mascații gălăgioși din centrul comunei Farcașa, alături de jocuri ale urșilor și caprelor.
Ajunsesem la Borca. Undeva, în depărtare, răsunau dobele și pe ici colo se auzeau clopotele animalelor. Un sunet aparte, unic, ca un cântec de munte, în care pieile de vițel lovite cu tărie, aminteau de chemarea strămoșilor.
Cu nerăbdare, mergeam pe jos, pe o uliță brazdată de o parte și de alta cu casele copilăriei, aproape de malul Bistriței, în Poiana Borcii. Chemarea era dată de tot mai multe dobe, ale căror bătăi se auzeau din ce în ce mai viguros.
La șosea se vedeau deja primii urători. Din spate, veneau din ce în ce mai mulți mascați, cu zgomote disciplinate și cu umorul caracteristic, mădeienilor. Astfel, m-am alăturat mulțimii care se îndrepta hotărâtă spre centrul comunei, acolo unde fiecare grup urmă să desfășoare o adevărată paradă de forță.
Pe măsură ce ne apropiam, oamenii așteptau cu nerăbdare. De pe Sabasa începuseră să se audă alte dobe. Mascații de pe Sabasa erau pregătiți să își întâmpine cu mândrie și siguranță, adversarii ritualici. Puhoi de lume în jurul lor. Cel mai numeros grup învăluise deja centrul comunei, care dădea startul pentru trezirea forțelor naturii.
Alte două grupuri își croiau loc, Soci și Pârâul Pântiei.
Spre umorul nostru, satira începuse cu descrierea degringoladei politice, în imagini și versuri, care mai îndrăznețe sau mai deocheate.
Jocurile caprelor au continuat în fața primăriei, evident cu mesaje stringente și cu accesorii neobișnuite, precum sicriul și înmormântarea politicului actual. Momente savurate intens de mulțime și însoțite de voie bună.
Ritualul dobelor a continuat până când toate alaiurile au ajuns din nou în centrul comunei, unde s-au reluat toate urăturile de bine și de mai mult bine.
Simbolistica drumului parcurs în cerc, urcând și coborând la poalele muntelui, este percepută ca ciclicitatea temporală, moartea și renașterea, ordinea cosmică și protecția divină, în timp ce revenirea la punctul de plecare semnifică închiderea anului ce a trecut și coborârea controlată din sacru în concret.
Ecoul acestui ritual arhaic-pastoral descrie solemn, memoria colectivă a locuitorilor de pe Valea Bistriţei.
***
Ansamblul folcloric „Drumul Baltagului” înființat și coordonat de profesorul Ionel Alămâie, cu activitate cel puțin din anii 2000, cunoscut în plan național, în special după ce ansamblul a ajuns în Italia, în calitate de invitat de onoare al primăriei din Veneția, la Carnavalul de la Veneția din 2008, unde, au fost promovate tradițiile pastorale specifice zonei Borca, prin dansuri și jocuri tradiționale de iarnă.
„Prestaţia noastră a fost foarte apreciată de spectatori, de atunci devenind foarte cunoscuţi şi fiind invitaţi în mod constant la cele mai importante concursuri şi festivaluri folclorice din ţară” (prof. Ionel Lămâie).
De asemenea, ani la rândul, ansamblul a fost invitat la Festivalul de datini şi obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou „Am venit să colindăm. Florile Dalbe”, la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, unde s-a remarcat de fiecare dată prin Jocul Caprei și Mascații (obiceiuri vechi de sute de ani).
“Măştile sunt foarte bine lucrate, chiar de către artiştii noştri, iar jocul impresionează prin virtuozitate şi dinamism” (prof. Ionel Alămâie).
Ansamblul folcloric „Codrii Stânișoarei” (din anul 2021), format din copii, cu vârste cuprinse între 12 și 18 ani. Ansamblul a obținut premiul al III-lea la Festivalul de obiceiuri și datini de Anul Nou, 2025, organizat la Târgu Neamț.
În aceeași perioadă, la Borca, a fost înființat și grupul vocal folcloric „Florile Stânișoarei”, format din copii cu vârste cuprinse între 5-16 ani.
Formaţia „Izvoarele Borcutului”, cu participări la Festivalul Naţional al datinilor şi obiceiurilor de iarnă (Sibiu), la Festivalul interjudeţean de tradiţii şi obiceiuri “Leru-i ler” (Brașov) și la Festivalul Naţional de tradiţii şi obiceiuri de iarnă “Steaua Sus Răsare” (Piatra Neamţ). Repertoriul ansamblului cuprinde momente etnofolclorice, însoțite de dansuri și cântece populare, portretizând viața celor de pe Valea Muntelui.
Amintim și de obiceiurile din Farcașa, care au o tradiție îndelungată, precum și de Ansamblul „Mlădițele Farcașei”.
Primul festival de teatru folcloric pentru artiști amatori, organizat la Farcașa în luna noiembrie 1966, a inclus teatrul de haiduci cu formații precum „Banda lui Bujor” (Borca și Poiana Teiului), „Jianul” (Galu și Farcașa) și „Pacea generală” (Mădei), precum și teatrul „Legendele Fărcașei”, condusă de învățătorul Ioan Luca (învățătorul a fost și director de cămin cultural, înființând primul cor mixt sătesc la Borca).
Acest festival a fost urmat de un alt spectacol folcloric în luna martie 1968, readucând în atenția localnicilor, numeroase legende de haiducie, implicit cele despre haiducul Mihai Florea.
“O variantă a „Legendei Fărcașei”, despre care s-a scris în 1966 în presă, spune că au fost nouă zâne, dintre care una, Ileana, era foarte frumoasă. Zânele au venit din diferiți munți în locuri curate și au încins jocuri și hore bătătorind pământul în rotocoale. Acolo, ciobanii își îngropau fluierele care deveneau fermecate și la care se cânta bucuria sau aleanul oamenilor. Din cântecul fluierelor s-au însuflețit împrejurimile Ceahlăului, peste care a devenit stăpân un tânăr muntean, voinicul Farcaș, născut odată cu codrii. Farcaș s-a căsătorit cu Ileana și, împreună cu copiii lor, au întemeiat satul Farcașa mai sus de Poiana Teiului, pe malul Bistriței.
Ioan Luca a mai consemnat o variantă, „Legenda satului Farcașa”: 12 haiduci și cu frumoasa Ileana, veniți din Ardeal, au poposit în Dâmbul Fântânii. Și pentru că toți o doreau de soție, Ileana i-a pus la mai multe încercări. A învins cel mai viteaz, Farcaș, care a luat-o de soție, cununându-se la biserica din Sabasa. Celorlalți haiduci li s-au pierdut urmele. Urmașii lui Farcaș și ai Ilenii au purtat numele de „A Ilenei”, iar alți urmași – „a lui Simion”, „a lui Ion” ș.a.” (https://ecoulmuntilor.ro/oamenii-locului/invatatorul-ioan-luca-neobositul-culegator-de-folclor/).
Cu drag,
Cati Tomulescu
Surse bibliografice:
https://archive.org/details/RomniaPitoreasc/page/n95/mode/2up
Alexandru Vlahuță, România pitorească, Editura Cartea Românească – București, 1943, pag. 190
https://ecoulmuntilor.ro/oamenii-locului/invatatorul-ioan-luca-neobositul-culegator-de-folclor/)
Lasă un răspuns