„la noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul.(…) Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare, destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne.” (”Laudă ţăranului român”, discurs al prozatorului Liviu Rebreanu, 29 mai 1939)
Interesant a fost să remarc că, am început a observa trecutul așa cum și călătorul privește ceea ce se desfășoară, mai lent sau mai alert, dincolo de geamul autobuzului care face parte din rutina sa zilnică.
În acest context, îmi amintesc, relativ mică fiind, îmi plăcea să merg cu bicicleta. Astfel, în weekend-urile vacanțelor de vară, în special duminica, deseori mergeam pe la Bâtca Doamnei (urcând scările barajuluuli cu bicicleta în brațe), dar și la mănăstirea Bistrița (când parcurgeam dus-întors aproximativ 12 km).
Mi-am dat seama că, într-un fel sau altul, de atunci și până astăzi (după mai bine de 25 de ani), drumurile mele tot într-acolo duc.
După o călătorie de aproximativ 360 km, de la București la Piatra Neamț, lungă și obositoare după unii, dar pentru mine aș zice că, plimbarea abia atunci începe.
Și astăzi unde mergem?
La Sf. Ana de la Mănăstirea Bistrița…apoi la Mănăstirea Pângărați, la Mănăstirea Sihăstria, la Mănăstirea Sihla, apoi la Mănăstirea Paltin, la Petru-Vodă, și mai apoi…la toate celelalte schituri și mănăstiri din zona Neamțului.
Ca și când ai căuta ceva, găsești și apoi tot vrei să menții bucuria lucrului pierdut și găsit într-un final. Deocamdată, o interpretez ca liniște, însă știu că este bucuria întâlnirii. Despre această căutare, probabil voi scrie o carte…
Și tot într-un fel sau altul, județul Neamț fiind încărcat de atâta spiritualitate, încât mă surprinde că cei care locuiesc acolo abia o mai disting, pentru mine, care revin cu dor acasă, se pare că este inevitabil să nu o simt și să o experimentez la propriu, bineînțeles, alături de cei dragi.
***
Etimologie
Numele localității Buhalnița derivă din cuvântul “buhalniță”, care apare atestat ca fiind un regionalism românesc cu sensul de „ceață”, „pătură de ceață” sau “teren umed”. Astfel, toponimul este legat de un fenomen natural, ceea ce se justifică prin faptul că localitatea se află pe Valea Bistriței și este traversată de pârâul care poartă aceeași denumire, hidronimul Buhalnița.
Astfel, în drumul nostru spre Borca, pentru a vedea tradiționalele urături de Anul Nou și mai departe spre Câmpulung Moldovenesc, unde urma să petrecem trecerea dintre ani (31 decembrie 2025 – 01 ianuarie 2026), undeva pe la Buhalnița, din câte îmi amintesc, pe mijlocul drumului ne face semne disperat un oarecare om îmbrăcat în haine negre, sărăcăcioase și cu traista pe umăr.
Deja reacțiile le împărtășeam în mașină, ba oprește, ba nu opri, dar de ce să oprești, lasă că îl ia altul, dar cine știe ce o fi cu el, dar uite cum arată, dacă și mai mulți dacă…
Soțul meu oprește mașina într-un final, mai greu, deschide geamul; eu, curioasă să ascult ce s-a întâmplat, ce vrea omul de la noi. Mama, în spate, pe banchetă, alături de tata. Chiar dacă nu vorbeau, îi simțeam, se tot foiau și încercau în șoaptă un lasă, nu,…
Era un călugăr, nu foarte bătrân, probabil avea undeva în jur de 70 de ani.
Ulterior, aveam să aflu că este născut la 6 aprilie 1947.
Cu un ritm foarte alert, dar hotărât în vorbire, tare ne ruga să îl luăm cu mașina până mai încolo, la Poiana Largului, din cauză că pierduse autobuzul și neapărat trebuie să îl prindă din urmă.
Noi, patru persoane în mașină, în continuare ezitam. Aceasta a durat vreo cinci minute, timp în care, părintele ne vorbea la geamul deschis pe partea mea.
Aflasem că venea de la Izvorul Alb și se ducea spre Vatra Dornei. Afară, în frigul iernii, la temperaturi specifice zonei de munte, se vedea că aproape înghețase. Înțelesesem că avea mai bine de o oră de stat în frig.
Cobor din mașină și mă înghesui cu părinții, pe bancheta din spate, iar el se urcă în față. Vrând, nevrând plecăm.
Părintele, după cum începeam să ne dăm seama (trăgându-i pe furiș câteva priviri de analiză critică), avea haine de călugăr și începuse să se roage și să plângă în hohote aproape. Îi mulțumea tare lui Dumnezeu.
Nu știam cum să reacționăm, pentru că rămăsesm fără cuvinte, dar nici nu îndrăzneam să-l întrerupem. Rușinați, cel mai probabil, fiecare ne mustram în sinea noastră, menținându-ne totuși curiozitatea cu privire la călugărul cu care plecam la drum.
După un timp, a terminat rugăciunea de mulțumire și ne-a zis că este părintele Iordan și trebuie să ajungă la Vatra Dornei, unde are un băiat. Ne-a întrebat unde mergem și auzind că drumul era același, ne-a rugat să îl lăsăm la Borca.
Fiecare dintre noi își confirma propria-i mustrare de conștiință pentru judecata ce i-o făcusem de dinainte, după aparența hainelor sărăcăcioase, târâite pe vreun oarecare munte…
Parintele, plecase de la Izvorul Alb, locul unde a stat retras o vreme (probabil ani).
Cuvintele noastre nu-și mai găseau drumul spre ieșire, rămăseseră blocate și amstecate în fața pustnicului care se afla cu noi în mașină.
Dumnezeu ne-a înfrumusețat simpla noastră plimbare, cu un pustnic care să călătorească alături de noi, cu rugăciunile sale.
Așa a fost să fie, eram însoțiți în ziua de dinaintea Anului Nou de un om al lui Dumnezeu. Și nu orice om, un poet al munților. Un pustnic, luat la ocazie. O urare divină la sfârșit și la început de an.
Părintele a început să vorbească…în versuri. Recita…POEZII.
Văzând starea noastră de suspiciune și frământare cu privire la persoana lui, ne satisface curiozitatea lumească, zicându-mi să caut pe internet, părintele Iordan. Spunea că găsim cartea de poezii la schitul Cerebuc de pe Ceahlău.
Din păcate, la schit nu am mai găsit cartea de poezii (aprilie 2026).
– Sunteți din Maramureș?, întreb eu.
El – DA.
– V-ați născut la 6 aprilie?
El – DA.
– Ați fost miner?
El – DA.
A fost călugărit de părintele Iustin Pârvu de la Petru-Vodă. Același călugăr care scria și recita poezii. Același călugăr de la Sihăstria Tarcăului. Același călugăr care vorbea în versuri într-un interviu pe youtube. Același călugăr ce trăia ca un pustnic la poalele Muntelui Ceahlău.
În aproape jumătate de oră cât a călătorit cu noi, am avut ocazia să ascultăm atâtea învățături cât au putut cuprinde versurile recitate fără oprire. Dar ce cuvinte…au fost ca o reamintire a scopului nostru final, oferindu-ne manualul complet de ce și cum să facem și să nu facem.
După ce l-am lăsat să își continuie călătoria, am rămas cu bucurie, la Borca, la tradiționalele urături lumești.
Monahul IORDAN
Aflăm că părintele Iordan, de origine maramureșean, înainte să intre în monahism, a fost căsătorit și avea trei copii.
Despre un băiat, știm de la el, că rămăsese singur, necăsătorit, având grijă de gospodărie (cel la care se și ducea).
În mănăstire a intrat la vârsta de 54 de ani, după ce soția îi decedase.
A fost călugărit la Mănăstirea Petru Vodă, unde a captat zece izvoare, el fiind miner de meserie… așa și-a căpătat și numele de Iordan, ducându-i-se vestea de „aflător de izvoare de apă limpede pentru mănăstiri”.
Mai aflăm povestind-se despre el ca fiind “călugărul-poet, plin de dragoste, cel care împărțea mângâieri copiilor din curtea mănăstirii”, “îngenuncheat la un metru de altar, cu Psaltirea în braţe”, de la Mănăstirea Sihăstria Tarcăului, din județul Neamț.
Mai jos se regăsesc câteva poezii ale monahului Iordan, pustnicul de la Izvorul Alb, cum îl numesc eu, printre care și versurile recitate în timpul scurtei noastre călătorii:
Dezlipește-te de lume
Roadele de fapte bune ce ni le-a lăsat Hristos
Să le-aduni prin milostenii, cât trăiești, aicea, jos.
Dezlipește-te de lume și de toate ale ei,
Căci aici le lași pe toate, și de vrei, și de nu vrei.
Viața trece ca o floare, și precum trece un vis
Le lași și te duci de-aicea, sus, la cer, în paradis.
Iar acolo viața este fără capăt și sfârșit,
Vezi, de fapt, c-aici, în viață, nu ți-ai adunat nimic.
Vezi c-acest morman de lucruri după care-ai alergat
Au rămas aici, în lume; la nimic n-au ajutat.
Vezi atunci momente-n care alergai ca un nebun
După bogății prin lume, și-au trecut precum un fum.
Îți vezi drumul tău prin lume, de la leagăn la mormânt,
Numai groapă și adâncuri care s-au descoperit (păcatele).
Și atunci, smerite suflet, plângi, suspini, te tânguiești,
Lacrimi lungi, pârâu de lacrimi, cu nimic nu folosești.
Ai trăit aici în lume, în zadar te-ai ostenit,
Fără fapte bune-acolo, focul veșnic te-a-nghițit.
Roadele de fapte bune ce ni le-a lăsat Hristos
Să le-aduni prin milostenii, cât trăiești, aicea, jos.
Nu le-ai mai luat în seamă; neglijând, ai amânat.
Și ți-ai zis că este vreme, după care ai uitat.
Nu ai zis o rugăciune, milostenii n-ai făcut,
Nici biserica, adesea, să o cercetezi n-ai vrut.
Ai trăit precum păgânii, fără sfinți și Dumnezeu,
Ți-ai trăit această viață numai după placul tău.
Rugăciune și metanii n-ai vrut ca să faci ades,
Nu te-ai spovedit vreodată, că aveai alt interes.
A trecut timpul vieții, vremea le-a acoperit,
Iar acum, iubite suflet, stai cu frică și smerit.
De aceea, cu-ntristare, vă rog ca pe Dumnezeu,
Ascultați-mă pe mine, ca să nu vă fie greu:
Adunați-acum, din vreme, milostenii adunați,
Pe bătrâni și pe bătrâne cât puteți îi cercetați.
Cerșind la bunătatea Lui, ne dă cu mult mai multe.
Pe care-am trăit-o eu, depărtat de Dumnezeu.
Un cuvânt de mângâiere, și acela e primit,
Iar în cer rămâne pururi, proaspăt, pururi ne-nvechit.
Iar săracului ce vine și-ți întinde mâna lui,
Căci păcatele de-o viață toate-n ele ne stau scrise.
Prin zăvoie-nnămolit, de vrăjmaș batjocorit.
Îți mulțumesc Ție, Stăpâne, că m-ai ascultat
Pe care-am trăit-o eu, depărtat de Dumnezeu.
Pune-i un bănuț în mână, căci dincolo nu ai cui.
Iar săracul, pentru tine, și la cer se va ruga,
Rugăciunea lui fierbinte de la iad te va scăpa.
De aceea, cât trăim, fapte bune să sporim,
De aceea s-avem grijă, până tinerețe avem
Căci prețul vieții noastre nu se poate cumpăra.
Vai, câtă durere are acel suflet păcătos,
Atunci când de-aicea pleacă înaintea lui Hristos.
Și se duce-n veșnicie, la Domnul în Împărăție.
Unde-mi este a mea putere, unde-mi este frumusețea?
Rănile multor păcate îl înconjură pe om,
Stau ades, privesc la lună și gândesc la cursul ei,
Vina lor îl urmărește până la înaltul Tron.
Atunci plânge și se teme, ridicându-și ochii-n sus,
Rău se tulbură sărmanul; dracii trag de el în jos.
Arde-n el păcatul care l-a făcut cât a trăit,
Iar acum plânge amarnic pentru ceea ce-a greșit.
Și sărmanul suflet plânge, dar nu-i mângâiat acum.
Strigă cât îl ține gura, văzând numai draci și fum.
Milă-ar vrea, dar vai, acuma, n-are cine să i-o dea,
Până ce-a trăit în lume, la acestea nu gândea.
Și se duce osânditul către locul pregătit
Pentru cei ce-n lumea asta n-au vrut a se pocăi,
Iar acum degeaba strigă, viața i s-a terminat.
Locul de osândă veșnic singur și l-a câștigat.
Dragii mei, luați, deci, seama, ca să nu fiți înșelați,
Cât trăiți aici, în lume, fapte bune adunați.
Căci sosește clipa-n care Dumnezeu ne va chema,
Iar fără de fapte bune, Doamne, ce răspuns vom da?
Și de unde noi, odată, vom pleca, dar nu gândim.
Mustrare de conștiință
Îmi ziceam adesea: lasă, mai târziu m-oi pocăi,
Nu gândeam că peste-o oră voi trăi sau voi muri.
M-a cuprins mâhnire mare și sufletul mi-e zdruncinat,
C-am trăit o viață-ntreagă dezmierdându-mă-n păcat.
N-am putut să iau aminte că dincolo-i Rai și iad,
Și din zi în zi pe mine mai adânc m-am afundat.
Mă mai zgâlțâia adesea Bunul Dumnezeu din cer,
Mă chema să-ntorc la Dânsul și nu mă lăsa să pier.
Câtă dragoste și milă ai avut spre robul Tău,
În viața mea pierdută de netrebnic nătărău?
Lacrimi dă-mi, de mângâiere, ca să-mi spăl sufletul meu,
Curățește-mi conștiința pe care am spurcat-o rău.
Ce voi da în schimb la toate câte Tu mi-ai dăruit?
Un ocean de lacrimi, Doamne, nu-mi ajunge la-nălbit
Ca să-mi spăl sufletul care Tu din cer mi-ai dăruit
Și pe care eu în viață tare rău l-am îngrijit.
Copil rău și îndărătnic am trăit pe acest pământ,
Înșelat de tinerețe, depărtat de Tatăl Sfânt.
Dar acum, la bătrânețe, mă rog cât mai am putere,
Iară sufletul curat vede bine c-a scăpat.
Iartă-mă pe mine, Doamne, și-mi dă stropi de mângâiere.
Simt și-mi văd căderea vieții întru care eu trăiam,
Și-mi cunosc înșelăciunea pocăinței ce-amânam.
Îmi ziceam adesea: lasă, mai târziu m-oi pocăi,
Nu gândeam că peste-o oră voi trăi sau voi muri.
Și mă-ntreb acum pe mine, cum voi sta în fața Ta?
Când vă vei chema la Tine, Doamne, ce răspuns voi da?
Lacrimile de căință îmi lipsesc din ochii mei
Iar viața-mi este petrecută încă cu cei răi.
Somnul nu-mi lipsește mie, iar mâncarea tot așa,
Bârfele și clevetirea, și nu scap de-a judeca.
Focul gheneei este aproape, iară iadul – tot așa.
Mă întreb pe mine însumi, oare cum le voi răbda?
Doamne ajută-mi, o, Iisuse, ca să mă îndrept și eu,
Și-mi îndreaptă mie pașii, ca să vin la sânul Tău.
Recunosc și-mi plâng păcatul întru care am zăcut.
Recunosc că în viață nu am vrut să Te ascult.
Pune, Doamne, peste mine, mâna și iertarea Ta,
Și-Ți făgăduiesc, Părinte, că de-acum Te voi urma.
Chiar dacă în viața aceasta am trăit nechibzuit
Rogu-Te și-mi cer iertare, ca să nu fiu pedepsit.
Gura iadului, adesea, pentru mine a fost deschisă,
Dar cu dragostea de Tată, ea a fost din nou închisă.
Inima îmi e zdrobită de durere și necaz.
Lacrimile îmi brăzdează fața și uscatul meu obraz.
Îți mulțumesc din suflet, Doamne, milei ce mi-ai arătat,
Căci din groapa cea adâncă, iarăși Tu m-ai ridicat.
Îți mulțumesc, Părinte Sfinte, și-am să fiu recunoscător
Restul vieții ce-nainte mi-a rămas pân’ am să mor.
Iar când moartea cea amară va veni ca să mă ia
Doamne, ai milă de mine și mă cheamă-n casa Ta. Amin.
Ajută-mă Iisuse, să trec al greutății prag
Când eu Te chem cu atâta drag,
Ajută-mă, o, Iisuse, să trec al greutății prag.
Din înaltul cerului, trimite-mi Doamne, mâna Ta cea tare,
Că-s înconjurat în valuri și mă clatin rău pe mare.
Când îngenunchez, Stăpâne, și ca să mă rog aș vrea
Vin ispitele alături și mă-ncurcă-n mintea mea.
Dar vino, Doamne, lângă mine,
Când eu Te chem cu atâta drag,
Ajută-mă, o, Iisuse, să trec al greutății prag.
Ființa mea e slabă, Doamne, dar întărește-o Tu, cum știi,
Prin valurile lumii acesteia, cu mine, Doamne, Tu să fii.
Căci zile sunt în care, Doamne, se-aruncă câini asupra mea,
Se pregătesc cu-atâta sete cu toții a mă sfâșia.
Alungă-i Tu și îi încurcă, și rupe lațul lor viclean.
Iisuse, în Tine-mi pun nădejdea; pe Tine, Doamne, Te mai am.
„Ai vrea ca să stai mereu, sus pe muntele Ceahlău, să te rogi lui Dumnezeu”
Ceahlăule, la sânul tău, mai stau de veghe la Durău
Închinători lui Dumnezeu, să scape lumea de la rău.
De câte mii de ani coboară apa din Duruitoarea
De pe muntele Ceahlău și ajunge la Durău?
De câte zeci de ani aici, pustnicii au dormit pe prici?
De câte zeci de ani stăteau pustnicii ce se rugau
Și pe Dumnezeu slăveau, până ce se săvârșeau?
Ceahlău, cu sute de cămări, ce străjuiești până în zări,
Vegheat-ai și ai ocrotit, lumini în candele negreșit. (pustnicii)
Ceahlăule, ce ești stâncos, cu plete albe, până jos,
Pe tine toaca a răsunat și clopotele au chemat
Pe-acei ce noaptea s-au rugat,
Și-acum la Domnul au plecat.
Ceahlăule, la sânul tău, mai stau de veghe la Durău
Închinători lui Dumnezeu, să scape lumea de la rău.
Ceahlăule, tu, blând tăcut, mulți de tine n-au știut,
Că sânul tău a fost umplut de schituri multe, mai demult.
Pădurile s-au clătinat, vremurile s-au schimbat,
Schiturile s-au prădat, lumea toate le-a uitat.
Nici o veste n-a mai dat de acei ce s-au rugat și la Domnul au plecat.
Ce taine mari sălășluiesc pe Ceahlăul românesc!
Și liniște aici găsesc cei ce îl călătoresc. (…)
Prin cetine de jnepeniș, vântul trece pe furiș,
Fluieră din când în când, lăudând pe Domnul Sfânt.
Iar zăpada, uneori, cade pân’ la subțiori,
Lupii doar o măsoară, când alungă o căprioară.
Sus, în cetina de brad, corbii croncăne cu drag,
Iar mai jos, prin rămurele, hrană-și cată păsărele.
Și când vezi acestea toate, uiți de-a gândurilor gloată.
Și-ai vrea ca să stai mereu, sus pe muntele Ceahlău,
Să te rogi lui Dumnezeu până la sfârșitul tău.
(…)
Taine mari și neștiute stau și astăzi pe Ceahlău,
Timpii anilor și vremea le mai știu, și Dumnezeu.
Poartă către cer Ceahlăul și scară ’naltă de granit,
Pentru cei ce vin spre Domnul, mulți aici s-au mântuit.
Tot așa, urcând, pe cale, eu aminte mi-am adus,
Că aici a stat odată un părinte mare rus,
Care aici ar fi trăit și de Domnul a fost hrănit.
Și nimic nu îi lipsea, Dumnezeu îl încălzea.
Mai departe, când citești, viața-n Pateric găsești,
Despre pustnicul Ioan, ce-a murit de câțiva ani.
Tot aici, prin văi adânci, și pe sub înalte stânci,
Pustnicit-a Ghedeon, Vucol și cu Simeon.
Și-a mai sihăstrit aici, Peon ce dormea pe prici.
Așa muntele Ceahlău s-a-nălțat spre Dumnezeu.
Ca-ncălzit la sânul său pustnici mulți cu harul său.
După ce-am urcat pe cale, vreme de vreo patru ore
Când spre stânga am privit, soarele la răsărit,
Ce pe cer se înălța și frumos îmi lumina.
Undeva, mai jos, în vale, un schit mic frumos apare
În poiana maicilor, unde Mavra a stat cu dor.
Am stat și-am privit și eu, meditând la Dumnezeu.
După ce m-am odihnit, mai departe m-am suit,
Pe poteca pietruită și de stânci împrejmuită.
Iar de-aici priveam în zări, vedeam până-n depărtări.
Vedeam lacul la Bicaz, printre jnepenei și brazi.
Vedeam până la Tarcău, chiar și până la Bacău.
Și vedeam înspre apus pân’ la Dorna și mai sus.
Iar ajuns pe munte sus, frumusețe de nespus.
Grădini mici, cu flori frumoase, gențiane mari și grase,
Și alte minunății – uiți că ești printre cei vii.
Și mai este ghințurea; dacă mergi, o vei vedea,
Care te va desfăta, n-o vei mai putea uita.
Căci aici mai găsești loc ca să te odihnești:
Schit frumos, cu hramul mare,
A lui Iisus la Față Schimbare.
„Vei trăi și vei vedea ce însemnătate mare a avut măicuța ta”
Dacă ai ști ce-nseamnă mama, zic așa, în gândul meu,
N-ai striga în fața mamei, să-ntristezi pe Dumnezeu.
Dacă ai ști ce-nseamnă mama, zic așa, în gândul meu,
N-ai striga în fața mamei, să-ntristezi pe Dumnezeu.
Dacă ai ști ce-nseamnă mama și însemnătatea ei
A-i iubi-o făr’ de seamăn; n-ai urma pe cei mișei.
Dacă ai ști ce-nseamnă mama, sufletul i l-ai simți,
I-ai vorbi cu voce blândă, iară gândul i l-ai ști.
Mama are multe taine, nimeni nu le poate ști.
Fericit e omu-acela care-nvață a iubi.
Oare cine este aceea care-n brațe te-a purtat?
Oare n-o cunoști pe mama, ce viața ți-a dat?
Oare n-ai citit Scriptura și de cei ce au lovit
Pe părinți, căci mâna aceea în pământ n-a putrezit?
Mama este har al casei, Dumnezeu așa-a lăsat.
Dar acuma lumea aceasta toate legile a stricat.
Și se duc cu toți la vale, înșelați de cel viclean:
Strigă, bat, nu iau aminte că vrăjmașul i-a-nșelat.
Oare nu știu eu, copile, câtă grijă ți-a purtat,
Câte nopți și câte zile mâna ei te-a legănat?
Oare nu-ți aduci aminte, o, copile dezmierdat,
Că la sânul mamei tale ai crescut, te-ai dezvoltat?
Acum, când crescut-ai mare, pentru ce nu vrei să știi
Căci cu mâna mamei tale învățat-ai ca să scrii?
Acuma-i mai obosită, a slăbit, a-mbătrânit
De ce te-nholbi la dânsa și îi strigi așa răstit?
Ai ajuns de-acuma mare și te duci în treaba ta
N-o ajuți, dar las-o-n pace, te rog, n-o mai întrista.
Va sosi o vreme-n care vei trăi și vei vedea
Ce însemnătate mare a avut măicuța ta.
Dar târziu va fi atunci și adânc vei suspina
Oare clipele acelea te vor mai putea ierta?
Mama te-a udat pe tine din al dragostei pahar,
Acum, când crescut-ai mare, viața ei o faci calvar.
Nu știi oare că măicuța a primit de sus, din Cer,
Niște drepturi minunate și dreptatea ei te cer?
N-ai dori să simți vreodată din blestemul ei cumplit
Ca să intre-n tine dracii, să te chinuie un pic.
Nu îngrămădi păcate, că acestea le plătești,
Prigonirea de părinte te ajunge, și-o pățești.
La Domnul se cere suflet curat, după cum l-ai căpătat
În veșnicie când plecăm, ni se cere s-arătăm
Faptele ce am făcut, până viață am avut.
În veșnicie când plecăm, ni se cere s-arătăm
Faptele ce am făcut, până viață am avut.
Nu se cer bani și avere, că ne ducem făr’ de ele,
Nu se cer mașini luxoase, și nici vile, și nici case,
Nu se cer haine luxoase, nici veșminte de mătase,
Nu cer ca să ai inele, nici la gât șir de mărgele.
Se cere suflet curat, după cum l-ai căpătat.
Trăiește-ți viața cu recunoștință
Să-I mulțumim lui Dumnezeu că este bun și îndurat,
Și câte noi cerând la El, ne-a ascultat și ni le-a dat.
Să-I mulțumim lui Dumnezeu că este bun și îndurat,
Și câte noi cerând la El, ne-a ascultat și ni le-a dat.
Prezența Lui e peste tot; ne vede și ne-aude.
Cerșind la bunătatea Lui, ne dă cu mult mai multe.
Ne vede gânditori de ziua următoare și ne întrebăm: Cum va mai fi?
El pune alinare.
Ne însoțește peste tot, de-a pururi cu noi este
Ne pune-n față ce dorim, și El ne dă de veste.
Ne-nseninează atunci când ne e lumea mai urâtă
Ne mângâie atunci când viața e mohorâtă.
Și poposește lângă noi, vorbind cu noi în șoaptă.
El ne ridică din nevoi, ne ceartă și ne iartă.
Mi-e dor de cer și dorul meu e numai pentru Dumnezeu
Mi-e dor de cer, de cer mi-e dor
Și-n mănăstire aș vrea să mor.
Mi-e dor de cer, de cer mi-e dor
Și-n mănăstire aș vrea să mor
Sau lângă Mavra, în Ponor,
Nu-n lumea largă, pe ogor.
Mi-e dor de cer, și dorul meu
E numai pentru Dumnezeu
Și pentru cel ce trage greu,
Să pot ca să-l ajut și eu.
Mi-e dor de cer și eu privesc
Cum stelele pe cer sclipesc.
Mi-e dor de cer și tare-aș vrea
Când eu de-aicea voi pleca
Pe cale a mă ajuta
Iisus Hristos și Maica Sa
Și de vrăjmași a mă apăra.
Oare cum voi câștiga, Doamne, mântuirea mea?
Că nu pot a mai lucra, eu, nimic în viața mea,
Și sunt slab și-mbătrânit, nu mai sunt bun de nimic…
„Doamne, vindecă-mă cu iertare, pe trecut pune uitare”
Drumul meu necunoscut este viața din trecut,
Pe care-am trăit-o eu, depărtat de Dumnezeu.
Drumul meu necunoscut este viața din trecut,
Pe care-am trăit-o eu, depărtat de Dumnezeu.
Dar acum, când m-am trezit, văd c-am fost un rătăcit,
Prin zăvoie-nnămolit, de vrăjmaș batjocorit.
Iar acum când mă sfârșesc, vreau ca să mă pocăiesc,
Și Domnului să-I slujesc, cât în lume mai trăiesc.
Și strig din adâncul meu către Bunul Dumnezeu
Ca să-mi fie cu-ndurare și să-mi dea mie iertare,
De toate câte am greșit, când umblam nechibzuit.
Doamne, auzi-mă, Părinte, și spre mine ia aminte:
Vindecă-mă cu iertare, pe trecut pune uitare,
Ca Părinte bun ce ești, și de toate-mi dăruiești.
Și spre noi cu drag privești, și cu har ne încălzești.
Îți mulțumesc Ție, Stăpâne, că m-ai ascultat pe mine
Și m-ai pus în rânduială, în viață monahală,
Ca să pot să Te slujesc, în lume cât mai trăiesc.
Ce frumoasă-i bătrânețea!
Ce frumoasă-i bătrânețea, plină e de amintiri,
Ea ne curățește mintea de mulțimi de poticniri.
Bătrânețea este o taină pentru cel ce o înțelege
Prin ea Dumnezeu nălbește sufletul de făr’delege.
Bătrânețea este o taină pentru cel ce o înțelege
Prin ea Dumnezeu nălbește sufletul de făr’delege.
Ce frumoasă-i bătrânețea, plină e de amintiri,
Ea ne curățește mintea de mulțimi de poticniri.
Ce frumoasă-i bătrânețea, cu ce o voi compara,
Căci în ea aduni recolta faptelor din viața ta,
Care le-ai lucrat în viață cât putere ai avut,
Vezi acum acele clipe întru care ai stătut,
Și în care tu în viață trebuia ca să lucrezi
Clipe pentru care acuma tu te-nspăimântezi.
Ce frumoasă-i bătrânețea, bucură-te, dar, de ea,
Și mai pune-ți în desagă fapte bune, ce-i putea.
Bătrânețea este o taină și-ți aduce încercări:
Suferință, neputință și în trupul tău dureri,
Care te vor ajuta când de-aicea vei pleca.
Și-atunci te vei bucura; Dumnezeu te va ierta.
Toate acestea-s pentru tine curățire sufletească;
Iar când mori, ți-aduc ție Împărăție Cerească.
Și atunci mă-ntreb pe mine: unde-mi este tinerețea?
Unde-mi este a mea putere, unde-mi este frumusețea?
Mi-a stat timpul, mi-au stat anii…; s-au dus, nu-i mai găsesc.
Tinerețea și-a-ntors fața, iar puterile-mi slăbesc.
Să le cumpăr înc-o dată ‒ nu se poate așa ceva,
Căci prețul vieții noastre nu se poate cumpăra.
De aceea s-avem grijă, până tinerețe avem
Sus în cer s-avem comoara, mântuire să lucrăm.
Călătorie spre Ierusalimul Ceresc
Pregătiți de-acuma să călătorim
Sus, în veșnicie, la Ierusalim.
Pregătiți de-acuma să călătorim
Sus, în veșnicie, la Ierusalim.
Să am pașaportul – sufletul curat,
Căci la multe vame sunt verificat.
Vameșii acolo te opresc mereu
Și-ți arată fapte din trecutul tău.
Țin în mâinile lor negre o mulțime de zapise,
Căci păcatele de-o viață toate-n ele ne stau scrise.
Sufletul, cu frică mare, stă cu multă-ngrijorare.
Ce răspuns să dea la fiare?
Că la diavoli, milă n-are.
Unii se rânjesc la tine, alții strigă cu asprime.
Alții vor să te lovească, cu privirea lor drăcească
Și te mint, și te-nconjoară, vor cu toți să te doboare
Și nu scapi din mâna lor, fără înger păzitor.
Sufletul, de frică mare, rar răspunde la-ntrebare,
Numa-un înger păzitor dă răspuns în fața lor.
La faptele destul de bune, dracii tot mai au ce spune
Și-i învălmășeală mare, diavolii-s mai rău ca fiarele.
Ei scrâșesc cu dinții lor, vor să te-arunce-n gol.
Numai un înger păzitor te scapă din mâna lor.
Calea este anevoiasă către patria cerească,
Căci la multe vame stai pân’ la poarta de la Rai.
Și-ți arată orice păcat pe care nu l-ai lepădat.
Și de n-ai mărturisire și preasfânta-mpărtășire,
Diavolii te trag în jos, către iadul cel pucios.
Se țin după tine scai, pân’ la poarta de la Rai.
Iar acolo plâng amar, că le-a fost munca-n zadar.
Iară sufletul curat vede bine c-a scăpat.
Și se duce-n veșnicie, la Domnul în Împărăție.
De aceea, cât trăim, fapte bune să sporim,
S-avem vistieria mare, să plătim la fiecare:
Privegheri și rugăciuni, multe, multe-nchinăciuni,
Milostenii să faci, la bătrâni și la săraci.
Să ai dragoste cu toți, să nu fii oprit la porți.
Iar la poarta de la Rai, mulți povățuitori să ai.
Doamne, dă-mi înțelepciune!
Stau ades, privesc pământul unde noi sălășluim,
Și de unde noi, odată, vom pleca, dar nu gândim.
Stau ades, privesc la cerul care este înstelat,
Și gândesc cu câtă grijă voia Ta l-a modelat.
Stau ades, privesc la lună și gândesc la cursul ei,
Și îmi zic: de ani de zile luminează buni și răi.
Stau ades, privesc la soare, unde Tu sălășluiești,
Și de unde, întotdeauna, Tu cu raze ne-ncălzești.
Stau ades, privesc pământul unde noi sălășluim,
Și de unde noi, odată, vom pleca, dar nu gândim.
Dă-ne, dar, înțelepciune, și spre cer ca să privim,
Să-Ți urmăm, Iisuse, Ție, și-mpreună noi să fim. Amin!
***
Mănăstirea Buhalnița
Undeva, la 50 km de orașul Piatra Neamț, în comuna Hangu, localitatea Buhalnița, se remarcă biserica strămutată a fostei Mănăstiri Buhalnița.
La început i s-a spus Mănăstirea Hangu, apoi s-a numit Buhalnița.
Lăcașul, atestat documentar din anul 1458, ctitorie a voievodului Ștefan cel Mare, a fost dăruit Mănăstirii Neamț.
Din anul 1626, domnitorul Miron Barnovschi, a construit o biserică din zid cu hramul “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, pe locul bisericii anterioare, din lemn, pe moşia mănăstirii Poienile.
Hrisovul de întemeiere, 20 martie 1627: „am început a zidi şi am făcut biserica aceasta întru numele Prea Sfintei Noastre Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria şi a cinstitei ei Vovidenie, iaste în partea apusului depărtat şi întru deosebită pustie, în locul ce se cheamă Hangul“.
Ulterior, mănăstirea a primit și un al doilea hram, “Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava”.
Miron Barnovschi-Movilă (ianuarie 1626 – iulie 1629 şi aprilie-iulie 1633), numit și primul domnitor martir al românilor (decapitat la Edicule, în data de 2 iulie 1633, în urma refuzului de a trece de la ortodoxie la islam, în fața Sultanului Murad al IV-lea), a fost ctitorul mai multor locașe religioase, printre care și Mănăstirea Hangu (Neamț).
– 1630: au apărut disensiuni între călugării mănăstirii și cnejii Cantacuzini, stăpâni ai moșiei Hangu, care au continuat până la jumătatea sec. al XIX-lea;
– în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), mănăstirea a devenit biserică parohială (averile mănăstirii au fost secularizate);
– după anul 1640, mănăstirea a primit numeroase daruri de la domnitorul Vasile Lupu (1634 -1653) – moşii, mori şi heleşteie;
– din anul 1715, domnitorul Moldovei, Nicolae Mavrocorat (1709 – 1710; 1711 – 1716) a închinat mănăstirea, Patriarhiei Alexandriei (Egipt);
– 1865: a fost înființată o școală primară în cadrul așezământului bisericesc;
– 1859: catapeteasma bisericii a fost adusă din Alexandria;
Icoanele catapetesmei se păstrează și astăzi, alături de câteva strane sculptate cu motive zoomorfe (care datează din anul 1600). Strana arhierească, de asemenea este încrustată cu motive zoomorfe.
Forma arhitecturală este cea de ou de gâscă, turla fiind amplasată la jumătatea acoperișului. Se remarcă stilul moldovenesc specific începutului sec. al XVII-lea.
– în 1863, după plecarea călugărilor greci, mănăstirea a rămas fără cele mai importante odoare bisericești;
– 1958: biserica a fost demolată și reconstruită apoi (în locul în care se află și astăzi), datorită construcției lacului de acumulare de la Bicaz, tot atunci fiind strămutate și satele din zonă.
***
La data de 13 septembrie 2020, a fost sfințită „Crucea de Lumină”, pe Muntele Crucii din Buhalniţa, la o altitudine de aproximativ 1000 m, de către preotul paroh Vasile Cristian Dăscălescu al Parohiei Buhalniţa împreună cu părintele Ioan Simiraş de la Parohia Hangu.
Primarul comunei Hangu a primit cu această ocazie, diploma de recunoştinţă „Miron Barnovschi”, iar binefăcătorii „Crucii de Lumină” au primit distincţia „Miron Barnovschi”.
***
Învățătorul-poet de la Buhalnița, Gheorghe Baltă
În curtea bisericii, acolo unde funcționa și școala, aveau casa și învățătorii Baltă.
Despre Gheorghe Baltă (n. 20.04.107; d. 23.11.1975), “învățătorul-poet” sau “poetul din Munții Neamțului”, știm că a realizat versificări ale legendelor locale, unele aflate de la un cioban de la Izvorul Alb; poetul era vizitat adesea de scriitorul Mihail Sadoveanu.
– se menționează despre învățător că a suferit în tranşeele din Rusia, pierzându-și ambele picioare.
Dintre poeziile învățătorului Gh. Baltă, deosebite și emoționante, le regăsim pe următoarele:
“Predoslovie
În vara aceea aveam de gând,
Ceahlăul să-l străbat la pas,
Aflând legendele-i pe rând.
Avui noroc la un popas
De noapte ce-l făcui la stâna
Din fundul Cerebucului.
Din două vorbe am dat mâna
Cu moș Grigore al Cucului.
În limba lui moldovenească
Vorbind ca și un cronicar
Cu-nfățișarea-i pitorească
Moșul Grigore-i un om rar.
Tot timpul mă călăuzește,
Iar eu mergând în urma lui,
Ascult uimit cum povestește
Legendele Ceahlăului.
(6 august 1927 am cunoscut pe Grigore Răduțu, zis a Cucului, care la acea dată avea 73 de ani, trăia într-o căsuță în fundul Izvorului, la 3 km de sat. N-a fost însurat. Analfabet. Născut în 1844)”.
„Despărțire
Peste molozuri ca doi stei,
De piatră în cămașă albă,
Stau doi bătrâni, un moș și-o babă,
Și hoarna între ei.
Au desfăcut căsuța toată
Așa precum au și clădit-o
Cu mâna lor și au lipit-o
Bucată cu bucată.
Un camion cu lemn și scânduri
Stă gata de plecare-n drum
Doar ei să se mai urce-acum
Dar ei stau duși pe gânduri.
Șoferu-i cheamă amărât
Hai moșule, hai tușă dragă,
Chemarea-i însă fără vlagă
Îi stă un nod în gât.
Vin, zice moșul, iaca vin
Dar vezi, să pleci nu-i chiar ușor
Gândeam c-aicea am să mor!
Hai babă, că-i târziu!
Făcu trei pași, se-ntoarse-n dată
Și-și plimbă palma aspră tare
Ca într-o caldă alinare
Pe hoarna nestricată.
Apoi, clipind cam des din gene,
Păru deodată mânios,
Smunci de pălărie-n jos
Și-o trase pe sprâncene.
Bătrâna, își făcu o cruce,
Mai de-te să mai facă una
Dar se opri și iat-acuma
Pornește și se duce.
Trei degete îi stau mănunchi
La mâna dreaptă. Dar din poartă,
Se-ntoarse-n loc și-așa de-odată
Căzu-n genunchi.
Mai mult s-a prăbușit în brânci
Cu fruntea una cu țărâna,
Săltând-o doar să-ncapă mâna
Să-semne cruci.
Dar amintindu-și de ceva
Se-ndreaptă se-ndreaptă iar spre fosta ușă,
Din vatră ia niște cenușă
Și-o pune în basma.
Vârî basmaua-n sân și-apoi
Porni spre poartă-ngândurată
Și făr să mai întoarcă odată
Obrazul înapoi.
2 iulie 1959
Transcrisă la 6 martie 1974 la Tarcău. Cazul este autentic cu bătrânii soți Vasile și Ioana Rogin”.
„Clopotul Mănăstirii Buhalnița
– 15 august 1958 Buhalnița –
Un glas de-aramă se răsfrânge
peste ruinele pustii
prohod cântă, sfârșit plânge
Voievodalei ctitorii.
În mii de cioburi de-ar putea
s-ar sparge acum bătrânul clopot
spre a nu trăi, spre a nu vedea
Ruina care-o plânge-un hohot.
Trei veacuri și-un pătrar a stat
De pază-n turn acolo sus
Trei veacuri glasul i-a cântat
Mărire Domnului Iisus.
Pe credincioși la rugăciune
Trei veacuri pline i-a chemat
Și vești de groază și vești bune
Prin glasul lui împrăștiat.
La vremi de cumpănă a țării
Cu glas de spaimă a vestit
Spre cele patru părți a zării
Când dușmanii au năvălit.
Când norii groși vesteau furtună
În prăbușire peste sat,
Cu glas pătrunzător într-una
Trei veacuri, el ia împrăștiat.
Știa cu-ntorsături de sunet
Bătrânul clopot să reverse
Noian de bucurie-n suflet
La sărbători și zile alese
Și tot cu-același glas de-aramă
Cu son prelung și tânguios,
El însoțea un plâns de mamă
Lâng-un mormânt întunecos.
Acum toate aceste-s duse
Iar mănăstirea e-n ruină
Spre vremurile de mult apuse
Bătrânul clopot, lung suspină.
Glasu-i de-aramă se răsfrânge
Peste ruinele pustii
Prohod cântă, sfârșit plânge
Voievodalei ctitorii”.
Cu drag,
Cati Tomulescu
Surse bibliografice
https://doxologia.ro/crucea-de-lumina-sfintita-parohia-buhalnita
https://sihastriatarcaului.mmb.ro/cum-i-am-cunoscut-pe-monahii-de-la-sihastria-tarcaului
https://doxologia.ro/dezlipeste-te-de-lume
https://doxologia.ro/ajuta-ma-iisuse-sa-trec-al-greutatii-prag
https://doxologia.ro/mustrare-de-constiinta
https://doxologia.ro/ai-vrea-ca-sa-stai-mereu-sus-pe-muntele-ceahlau-sa-te-rogi-lui-dumnezeu
https://doxologia.ro/vei-trai-vei-vedea-ce-insemnatate-mare-avut-maicuta-ta
https://doxologia.ro/la-domnul-se-cere-suflet-curat-dupa-cum-l-ai-capatat
https://doxologia.ro/traieste-ti-viata-cu-recunostinta
https://doxologia.ro/mi-e-dor-de-cer-dorul-meu-e-numai-pentru-dumnezeu
https://doxologia.ro/doamne-vindeca-ma-cu-iertare-pe-trecut-pune-uitare
https://doxologia.ro/ce-frumoasa-i-batranetea
https://doxologia.ro/calatorie-spre-ierusalimul-ceresc
https://doxologia.ro/ajuta-ma-iisuse-sa-trec-al-greutatii-prag
https://doxologia.ro/doamne-da-mi-intelepciune
Monahul Iordan de la Mănăstirea Sihăstria Tarcăului
https://doxologia.ro/miron-barnovschi-primul-domnitor-martir-al-romanilor
https://sihastriatarcaului.mmb.ro/cum-i-am-cunoscut-pe-monahii-de-la-sihastria-tarcaului
Lasă un răspuns