„Națiunile sunt însă realități istorice. Ele iau naștere în spațiu și în timp; și sunt condiționate, ca atare, de tot ceea ce cade sub categoria individuației. Atitudinea unui popor față de Dumnezeu, felul în care el trăiește nu numai legătura lui cu Divinitatea, dar chiar Divinitatea însăși, face parte integrantă din structura intimă a națiunii.” (Nae Ionescu, Roza vânturilor)
„Spre a merge la Almaș pe drumul mare, ar fi trebuit să suim dealul Balaurului, ce se ridică dicolo de Dărmănești. Lucrul acesta, însă, nestând în planul nostru, de la o vreme cotirăm de la Dărmănești, la stînga spre Gîrcina, pentru a tăia peste dealuri, pe drumul de picior. Drumul acesta ne duse spre Gîrcina pînă la biserica din sat, de unde trebuia să ne îndreptăm către Almaș; în drum ne întîlnirăm cu preotul locului, care mergea cu un țăran la un ogor din apropiere. Pe preot îl cunoșteam și îl întrebai de drumul ce trebuia să apucăm, ca să ieșim la Almaș. […] În timpul acesta noi ne urmam drumul liniștiți, tăind de-a lungul Gîrcina, un sat și de munte, și de cîmp; de munte, fiindcă nu se mai sfârșește, de cîmp, fiindcă sunt casele foarte dese. Străbăturăm deci satul acesta, sau, mai bine-zis, această nesfîrșită stradă de case țărănești, prin care cineva merge aproape două ceasuri cu credința, de la o vreme, că celălalt capăt trebuie să fie pe lumea cealaltă. […] Ieșiți afară din sat, răsuflarăm în sfîrșit și ne urmarăm drumul spre Alamaș pe poteca de picior, ce taie dealurile de-a curmezișul între răsărit și miazănoapte. La dreapta se întinde un șir de coline cu povîrnișuri dulci și acoperite cu sămănături, fînețe și ciritei; la stînga colinele se schimbă în dealuri, și, mai departe, între apus și miazănoapte, dealurile devin munți, al căror lanț umple întregul cerc al vederii din partea aceea. După un mers grabnic de două ceasuri și mai bine, ieșirăm pe creasta unui deal lutos și sfărîmat, care se ridică la o mică înălțime deasupra Almașului. Scoborîrăm în sat, trecînd pîrăul cu același nume, și merserăm la micul schit de călugărițe, care se află din sus de curtea boierească.
Stareța schitului era rudă cu tovarășul meu de drum și, prin urmare, de la sine se înțelege că furăm cu deosebită cinste primiți. E foarte atingător lucru să vezi cu cîtă bunăvoință și cu cîte jertfe chiar se îndeplinesc datoriile ospitalității, în aceste schituri locuite de cîteva femei sărmane. Poate că adevăratele învățături evanghelice au și ele cuvîntul lor în aceste locuri, cel puțin. Furăm deci cu mare dragoste ospătați și găzduiți pînă a doua zi.
De la Alamș trebuia să mergem la Horaița, dar, fiindcă nu cunoșteam drumul, furăm nevoiți a cere la starița schitului pe cineva care să ne călăuzească.” (Calistrat Hogaș, Amintiri dintr-o călătorie)
Situată la 12 km de municipiul Piatra-Neamţ, pe valea pârâului Almaș, la o altitudine de 510 m, Mănăstirea Almaş a fost întemeiată mai întâi ca schit, în sec. al XVII-lea (1659), de către o familie de oieri veniți din Ardeal (Țara Hațegului), Maria şi Vasile Almaş, cu ajutorul răzeșilor din zonă. Hramul paraclisului, construit inițial din lemn, a fost „Sfântul Nicolae”. Acesta a fost ulterior distrus de tătari și apoi reconstruit în anul 1715.
Alte surse menționează că schitul ar fi fost construit de Constantin Mavrocordat și finalizat de familia Almaș în 1715. După moartea soției, Maria (se spune că aceasta ar fi murit în urma invaziei tătarilor), Vasile Almaș s-a retras în viața monahicească la Mănăstirea Neamț.
Schitul de călugări a funcţionat până în 1821, când aceștia au fost alungați de așa-numiții eteriști, care au prădat lăcașul sfânt.
În 1822, logofătul Lupu Balş, pe locul fostului schit a zidit o biserică (un schit de maici), având hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor” (Duminica întâi după Rusalii). Aceasta a fost renovată în 1851, iar în 1959, în urma decretului 410 din 28 octombrie, al autorităților comuniste, maicile au fost alungate (o parte dintre ele s-au dus la Mănăstirile Agapia și Văratec).
În anul 1882, stareţa, schimonahia Suzana Ştefănescu, a cerut episcopului de Roman, Melchisedec Ștefănescu, fratele ei, să îi trimită un duhovnic bun. Acesta l-a chemat pe Ieroschimonahul Nectarie (1835-1912). Părintele Nectarie, din Muntele Cașin, a fost un mare duhovnic isihast, de loc de pe Valea Trotuşului, slujitor al Schitului Almaș timp de 30 de ani, pe vremea când în acesta viețuiau peste 30 de maici. Prima stareță a schitului a fost Glafira Holban, după care a fost urmată de stareța Suzana.
12 ianuarie 1987: schitul a fost reînființat, de această dată ca așezământ pentru călugări, subordonat Mănăstirii Horaița, primul stareț fiind arhimandritul Zenovie Ghidescu.
22 iunie 1990: schitul a căpătat statutul de mănăstire, stareţ fiind arhimandritul Laurenţiu Niță (d. 31 mai 2025). În prezent, starețul Mănăstirii Almaș este fostul stareț al Mănăstirii Sf. Cruce, arhimandritul Siluan Antoci.
1988–1995: pictura mănăstirii (preponderent în albastru) a fost realizată de către pictorii Moroşanu, Bratiloveanu şi Stancu din Suceava.
Catapeteasma și mobilierul bisericii mănăstirii au fost sculptate din lemn de stejar de către meșteri locali (Vasile Gaman, Gheorghe Ursu și Moroiu Constantin).
1 octombrie 1995: mănăstirea a primit cel de-al doilea hram „Acoperământul Maicii Domnului”.
Mănăstirea Almaș sau Mănăstirea „Tuturor Sfinților” este un monument istoric, având codul de clasificare NT-II-a-B-10585. Din vechile construcţii au mai rămas turnul-clopotniţă şi o căsuţă de tip ţărănesc, din anul 1725, în care funcționează paraclisul închinat Sfântului Nicolae.
În biserica mare a mănăstirii se află o icoană făcătoare de minuni a Sf. Ana cu Fecioara Maria. Această icoană a supraviețuit prădării eteriste, neputând fi mișcată de la locul unde era așezată.
Atestarea documentară a satului Almaș:
12 aprilie 1436 (6944): „Ipisoc de la domnul Ilie voievod şi de la al măriei sale frate, Ştefan voievod, fiii domnulul Alexandru Voievod,…pe o adevărată slugă, anume Baico, pentru ale sale drepte şi cu credinţă slujbe… i-au dat şi i-au întărit lui, întru acest pământ. al Moldovei,…sate anume: Dolheştii, unde era casa lui şi Negreştii şi Almăşelul, şi Horaeteştii şi Roşcanii şi, pe Almaşi, în gios de Dolhesti, Dobrenii…”
24 iunie 1492: Ştefan cel Mare dăruieşte satul Almaș, fraţilor Baico şi Ivan.
1577: Petru Vodă Şchiopul dăruieşte Mănăstirii Pângăraţi o silişte pe Almaşul Mic, la Ocolul Piatra, pentru a se face sat şi metoc.
1816 (iunie – august): “Almaşul din ţinutu Neamţului, ocolu Pietrii, aparţinea dumisale logofătului Costandin Balş şi avea la acea dată 40 de lăcuitori birnici şi 9 fără bir ce se îndeletniceau cu lucru pământului, având loc de hrană îndestul.” (înscris pe Tabla vistieriei din Condica vistieriei Moldovei; Anuarul Institutului de istorie şi arheologie A. D. Xenopol, Supliment I, Corneliu Istrati, Iaşi 1979, p. 9-10).
„Anuarul României pentru comerţ, industrie, meserii şi agricultură din 1928“ : Almaş, sat (Dobreni) jud. Neamţ. Din acest anuar se extrag date privind ocupațiile locuitorilor: crescători de animale (vite şi oi), agricultori, pomicultori, foarte puţini apicultori, meseriaşi sau mici negustori, iar mulți erau lucrători la pădure.
O altă atestare din anii 1760-1762 o are și parohia din Almaș. Biserica din lemn a acesteia a fost reparată în 1840, iar actuala biserică a fost construită din lemn de stejar, lucrările începând în anul 1900 și fiind finalizate în 1931. Biserica a fost pictată de pictorul Vasile Vodă din Tg. Neamţ și are hramul Sfinţilor Arhangheli (8 noiembrie). În perioada 1977-1982, biserica a fost reparată din nou și pictată de pictorul Mihai Chiuaru.
***
Iordache Cantacuzino
– unul dintre cei mai de importanţi sfetnici ai lui Vasile Lupu, acesta a venit în Moldova în 1616, o dată cu domnia lui Radu Mihnea.
8 ianuarie 1618: Andrei Stănislavici (pârcălab) a vândut lui Toma și fratelui său Iordache, seliștea Căucelești, pe Cracău.
28 ianuarie 1618: Radu vodă Mihnea a întărit aceeași seliște, „slugilor sale Toma ureadnic de Piatra și fratelui său Iordache aprod”.
Iordache a început să cumpere sate și părți din sate, împreună cu fratele său Toma Cantacuzino (care era postelnic mic), dorind să îneapă o carieră politică.
6 aprilie 1623: Ștefan Tomșa dăruiește „boierului nostru credincios Toma postelnic al treilea”, satul Tămăduiani și o parte din satul Pașcani, pe Siret, din ţinutul Suceava.
2 decembrie 1623: Radu Mihnea a întărit dania făcută de predecesorul său fraţilor Cantacuzino.
Miron vodă Barnovschi a întărit „lui Toma postelnic și fratelui lui Iordache”, la 20 martie și la 11 iunie 1627, satele Murgucești, Verșești și Tămăduiani, respectiv jumătate din satul Cucuteni, ţinutul Roman.
6 februarie 1628: „Toma sulger și fratele lui Iordache” au cumpărat un loc de casă, de la Gheorghie Siminiceanu (fost vornic), în satul Cucuteni din Roman.
22 aprilie 1630: „Toma sluger și fratele său Iordache […], au împărţit împreună a lor drepte ocine și sate și părţi de ocini, ce au avut ei împreună de danie și de miluire […] și de cumpărătură”.
29 aprilie 1632: începând cu a doua domnie a lui Alexandru Iliaș, Iordache Cantacuzino apăruse în documente ca al doilea sau al treilea vistiernic, alături de Gheorghe Roșca și Istratie, cu Dumitrachi, mare vistiernic.
O dată cu venirea lui Miron Barnovschi în a doua domnie a sa, Iordache a fost înlăturat, însă a reapărut ca vistiernic în 25 noiembrie 1633, pus de Moise vodă Movilă, până la sfârșitul anului 1634, atunci când a fost pus mare vistiernic de Vasile Lupu (1 martie 1635), rămânând în această funcție mai bine de 20 de ani.
Se spune că Iordache a negociat ca Valsile Lupu să nu plătească tribut la Poartă, timp de patru ani (1634-1637). Iordache Cantacuzino s-a căsătorit cu sora soției lui Vasile Lupu, devenind astfel cumnatul său.
11 noiembrie 1635: Vasile Lupu i-a întărit lui „Iordache mare vistiernic”, 26 de pământuri cumpărate în satul Cârligi, iar la 20 martie 1636, i-a fost întărit satul Popricani, cumpărat de la Coste vameș.
15 aprilie 1638, Iordache a fost înlocuit cu Palade, până în 1639.
31 decembrie 1639: reapare ca mare vistiernic până la 27 septembrie 1643, fiind înlocuit de vărul lui Vasile Lupu, Iorga.
28 septembrie 1643: Iordache Cantacuzino semna ca mare spătar pentru o cumpărătură realizată de fratele său Toma.
Iordache s-a căsătorit a doua oară, fiica Alexandra a lui Gavrilaș Mateiaș, care deținea o mare parte din ţinutul Cernăuţi.
12 martie 1645: Iordache a devenit din nou mare vistiernic.
Iordache Cantacuzino a fost unul dintre cei mai influenți boieri moldoveni, care a avut activitatea politică în timpul domniilor lui Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan, Gheorghe Ghica, Ștefăniță Lupu și Eustratie Dabija, în secolul al XVII-lea.
În timpul domniei lui Gheorghe Ștefan, Iordache și cu fratele său Toma au fost întemnițați, le-au fost confiscate averile și au fost amenințați cu execuția, dar au fost salvați datorită intervențiilor politice din Țara Românească și Transilvania. După ce a fost eliberat, Iordache și-a recuperat treptat tate moșiile confiscate și și-a îmbunătățit relațiile cu domnitorul Gheorghe Ștefan, însă nu a renunțat la sprijinul pentru Vasile Lupu.
În timpul domniei lui Eustratie Dabija a devenit mare spătar.
Iordache Cantacuzino a murit în anul 1644 și a fost înmormântat la Mănăstirea Barnovschi, Iași.
Despre soția spătarului Iordache Cantacuzino, Ecaterina, se știe că a avut un rol important în extinderea complexului monahal al Mănăstirii Almaș. Aceasta era fiica unui mare boier Costea Bucioc, proprietar al moșiei Șerbești, și sora Teodorei (Tudosca), care a fost căsătorită cu domnitorul Vasile Lupu.
În jurul anului 1630, Iordache Cantacuzino s-a stabilit la Șerbești (astăzi Ștefan cel Mare, Neamț) și a construit o reședință – Conacul Cantacuzino (monument istoric și de arhitectură, cod NT-II-m-B-10704 – actualmente în paragină).
Despre Gârcina, comuna de pe malul Cuejdiului
– 1415: prima atestare documentară, având numele de Oprișani, ca sat închinat mănăstirii Bistrița;
– 1435: atestarea documentară a satului Almaș
Satul Almaş se întinde pe cele două maluri ale pârâului Almaş şi, parţial, pe malul stâng al Pârâului Sasca, afluent al Almaşului.
– 1576: voievodul Petru Șchiopu semnează un document care amintește de Oprișanii de la Gârcina:
“Anul 7084 (1576) aprilie 18. Din mila lui Dumnezeu, Io Petru voevod, domn al Țării Moldovei. Facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor celor ce o vor vedea sau o vor auzi cetindu-se, cui va fi de trebuință, că au venit înaintea noastră și înaintea tuturor boierilor noștri moldoveni, mari și mici, rugătorul nostru Theodor, egumenul Mânăstirii Bistrița și cu toți frații întru Hristos, care trăiesc în sfânta mânăstire, unde este hramul uspenia Născătoarei de Dumnezeu, să ne roage și să ceară de la noi întărire pe ocinele și dedinele lor drepte și date sfintei mânăstiri, pe satele anume: Sluganii și Chicoșăștii și Călineștii și Lățcanii pe Bistrița, din uric de schimb, ce a avut sfânta nostră mânăstire de la Ștefan voevod cel Bătrân. Și pe satul lui Popa Șerbici, ce se numește acum Beșicanii, din uric de danie ce a avut sfânta mânăstire de la Alexandru cel Bun. Și pe satul anume Mândreștii pe Oarbic și pe Oprișani ce sunt pe Chiojdu, din privilegiul de danie ce a avut sfânta mânăstire de la un Petru vodă, pe Roznov și pe Sobolești și pe Drăjinți, care se numește acum Area și pe Văscăuți și pe Brășăuți, ce sunt pe Bistrița, din uric de danie tot de la acelaș mai sus scris Petru voevod (…)”
– “așezările umane, inițial în zona Oprișani, s-au extins pe valea Cuejdiului, în mare parte din cauza faptului că Moldova a tot fost atacată, de turci, tătari, leși, ruși.” (primar Aurora Lazăr Bălan)
– 1602: atestarea documentară a Cuejdiului (semnificație etimologică – Pietros) și populat de familii care au venit din Ardeal.
– Cuejdiu, sat aparținând odinioară moșiei Oprișeni, este amintit și într-un hrisov din vremea domnitorului Ștefan cel Mare: “Eu, Ștefan Voievod, domn al Țării Moldovei a binevoit domnia mea și cu ajutorul lui Dumnezeu, ca să întărim mănăstirea noastră dela Piatra lui Crăciun și satele și Dărmăneștii, pe Chivejdi și Oprișani și poienile dela Chivejdi…”
Monografii ale comunei Gârcina au fost realizate:
– prima monografie în anii ’70, de către Mihai Gavriliu;
– a doua monografie în anul 2000, de către Romel și Maria Bârjoveanu;
– a treia monografie, de către profesorul Constantin Baroi.
– la sfârșitul sec. al XIX-lea, comuna Gârcina era formată din satele Ciritei, Dărmănești, Cuejdiu și Gârcina.
– 1950: comuna trecuse în administrarea raionului Piatra Neamț din regiunea Bacău;
– 1968: comuna a revenit la județul Neamț, preluând și satul Almaș care făcea parte din comuna Dobreni.
– situată în județul Neamț, pe cursul râului Cuejdiu (afluent al Bistriței), la contactul dintre Munții Stânișoarei și Subcarpați, cu o suprafață de 122,5 km2 și întinzându-se pe o porțiune a Depresiunii Cracău-Bistrița, pe valea râurilor Almaș și Cuejdi, comuna Gârcina cuprinde trei sate, Gârcina, Almaș și Cuejdiu.
– cercetările au evidențiat faptul că primii oameni în aceste așezări aparțineau eneoliticului (cu aproximativ 5000 de ani în urmă);
– prof. univ. Radu Vulpe și arheologul Constantin Mătase au descoperit (în zona Hîrcu-Almaș) resturi de ceramică, chirpici și o statuetă-idol din lut, acestea fiind caracteristice civilizației de tip Cucuteni B.
În zona Roşcani (vatra satului medieval Roşcani, astăzi dispărut), situată la intrarea în Almaş, a fost atestată o aşezare feudală (sec. al XV-lea), dar și una carpică, a dacilor liberi (sec. II-III) care se continuă spre Dobreni, pe malurile pârâului Almaş. Această zonă ar fi fost propusă ca
„sit arheologic de interes naţional”.
– economia era bazată pe exploatarea lemnului, în perioada 1910-1925 funcționând două fabrici de cherestea.
– 1960-1990: existau 12 formații artistice de folclor local, dintre care se evidenția ansamblul “Ciobănașul”, avându-l coregraf pe Gheorghe Rotariu.
– în anul 1998 a fost înființat Schitul Cuejdiu (hram „Sf. Cuvios Daniil Sihastru”), subordonat Mănăstirii Bistrița, situat pe Dealul Poiana Mărului, lângă Masivul Muncelul;
– în anul 1993 a fost înființat Schitul Peștera, care a fost ridicat la rang de mănăstire în anul 2002.
– în anul 2022, populația era de aproximativ 5000 de locuitori.
Pe 12 iulie 2026, comuna Gârcina (“satul lui Opriș și a fiului său Oană”) va sărbători 611 de ani de astestare documentară, conform actului domnesc semnat de voievodul Alexandru cel Bun.
“Din mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru voievod, domn a toată Țara Moldovlahiei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, că noi înșine și cu sfatul nostru și cu bună voia noastră am cugetat să facem pomenire și pentru sufletele sfântrăposaților noștri înaintași, și pentru sufletul nostru și pentru sănătatea noastră, și pentru sufletele copiilor noștri și pentru sănătatea lor, și am dat mânăstirii Adormirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care este la Bistrița, unde este egumen Dometian, un sat [pe Chivejdți, anume satul lui Opriș și al lui Oană, nepotul său, să fie uric acestei mănăstiri, cu tot [venitul], de la mic până la mare, și cu straja, și nimeni altul să nu cuteze a încerca întru nimic.
Și încă, pe lângă aceasta, și-au făcut [pomană] boierii noștri credincioși, pan Ion vornic de [Suceav]a și pan Negru și pan Ion Jumăta[te, din ocinile lor] și din dreptcredincioasa lor vislujenie ce o au [de la] noi. Și a dat pan Ion vornic satul său, [unde au fost Ma]xim și Voin[ea vă]t[ămani. Și pa]n Ion Jumăt[ate] de asemenea a dat satul ce l-a avut pe Cracău, unde [a fost]hotarelor… cneaz și [de asemenea satul Caucele]ești… [Și pan Negr]u a dat satul său unde [este curtea] lui, [anume Gâdinți, și, de asemenea, satele pe Racovaț… [care] îi sunt lui…”.
O scurtă monografie a comunei Gârcina poate fi vizionată la următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=Nh2bVUrVeps
Despre Episcopul Melchisedec Ștefănescu (n. 15.02.1823 – d. 16.05.1892), cel mai învățat ierarh al vremii
– s-a născut în comuna Gârcina, jud. Neamț, în familia lui Petru și Ana Ștefănescu (o familie cu 11 copii); tatăl și bunicul acestuia au fost preoți, iar mama sa era fiica unui preot din Negrești.
1843-1844: Mihail, după numele de botez, a fost tuns în monahism, și apoi hirotonit ierodiacon;
1848-1851: a studiat la Academia Teologică de la Kiev;
1862: a fost ales episcop vicar la Huși;
1865: a devenit episcop al Dunării de Jos;
1870: a fost ales membru activ al Academiei Române;
(Academia Română, Episcopulu Melchisedec, 1894)
„Adevărul este că eu am simpatii pentru Biserica Rusă ca şi pentru toate celelalte biserici ortodoxe: greacă, sârbă, bulgară, precum şi pentru toţi românii ortodocşi care formează diferite biserici prin statele vecine. Atâta-i totul. Pe tărâmul politic însă, eu nu am altă ţară mai iubită decât România, căreia servesc aproape de 50 de ani din viaţa mea, şi tot ce am lucrat, am lucrat numai pentru ţara mea şi viitorimea, când pasiunile prezentului vor trece în întunerecul de unde au ieşit, va preţui ostenelele mele în dreapta lor valoare” (răspunsul episcopului Melchisedec pentru Titu Maiorescu, ministru de culte).
„Dacă eu am avut dorinţa de a merge la Chiev, cauza era că doream să văz şi eu o ceremonie religioasă importantă, cum n-am văzut, nici am să văz alta în viaţa mea şi care ar fi putut fi instructivă pentru mine ca episcop român şi aş fi avut şi eu ocaziune să judec prin mine însumi scopul şi efectele unor astfel de sărbători. Îmi ziceam: la începutul acestui an, papa a adunat la Roma pentru jubileul său de 50 de ani sute de mii de pelerini din toată lumea catolică papistă şi nimeni nu s-a opus, nici a văzut în aceasta vreo primejdie politică, ba încă toţi împăraţii şi regii din lume i-au trimes daruri şi felicitări; pentru ce nu mi-ar fi şi mie permis să mă duc şi eu la un mare jubileu al unei biserici ortodoxe vecine cu noi şi care este fala Ortodoxiei orientale? Voiam totodată să dau o dezminţire şovinismului rusesc, care pretinde că românii tind a se dezbina de Ortodoxie şi a trece la papism. Eu am despreţuit cabalele şi intrigile streine şi locale ce se fac în contra mea. Eu unul n-am de sperat avantaje lumeşti, ca să curtenesc şi să mă tem de cutare sau cutare persoană sau partid politic. Eu gândesc numai la prosperitatea politică şi morală a ţărei mele şi bisericei noastre naţionale. Oricare biserică ortodoxă naţională cu cât mai mult se va izola de celelalte părţi ale Ortodoxiei, cu atât este mai expusă pericolului de a deveni pradă vânătorilor de suflete. Aceasta o doresc iezuiţii şi slugile lor, între care cel întâi este Sturdza. Biserica noastră nu trebuie să se teamă numai de Rusia, dar şi de Austria care vine cu droaiele sale de iezuiţi, a căror ţintă principală este de a extermina Ortodoxia pe toate părţile globului şi luptătorul cel mai mare şi mai puternic contra lor este Rusia. Oamenii politici din ţările ortodoxe trebuie să proteagă şi să apere biserica naţiei lor şi să o îmbunătăţească în toate privirile, iar nu să o persecute şi să o înjosească, căci atunci se vor pierde şi pe dânşii şi ţara lor, în curând sau mai târziu. Precum în catolicismul papist forţa şi tăria stau în puterea absolută a papei, carele este privit de fidelii săi ca o divinitate, aşa în catolicismul ortodox, puterea morală a bisericei stă în legăturile morale dintre bisericile naţionale ortodoxe, adică în unitatea bisericei sau în sobornicitate: aceeaşi biserică, aceleaşi dogme, aceeaşi disciplină, acelaşi cult, şi în primejdii ajutor mutual. Eu primesc cu plăcere consiliile prieteneşti ale domniei voastre şi le voi urma; dar totodată am socotit să-mi exprim în toată sinceritatea convingerile mele bisericeşti, cu atât mai vârtos cu cât domnia voastră sunteţi ministrul nostru bisericesc şi în această calitate sunteţi în drept şi dator a apăra şi protege biserica noastră care a fost rău tratată de Sturdza şi de stăpânul său Brătianu, care îl făcuse stăpân absolut pe biserică să facă cu ea ce-i va plăcea”. (27 iunie 1888, răspunsul episcopului Melchisedec către Titu Maiorescu)
„Am dorit în viaţa mea dezvoltarea spre bine a instituţiunilor religioase din România, ce ni le-au transmis pietatea şi râvna strămoşilor noştri, pentru cultura intelectuală şi morală a poporului român.
Mi-a fost preţios progresul şi ridicarea naţiunei din decăderea ei seculară.
Am iubit ştiinţa şi pe oamenii devotaţi ei, şi am urât ignoranţa şi pe apărătorii ei. Am crezut că numai ştiinţa, unită cu sentimentul adevărat religios, va ridica clerul şi Biserica noastră la înălţimea cuvenită şi la conştiinţa datoriei.
Am crezut că fără cultură, clerul va continua a rămâne amorţit şi stăpânit de prejudiţiile vulgare, de viţii, şi spre batjocura despotismului unor ambiţioşi, vani şi speculatori de cele sânte; iar Biserica o instituţiune moartă, destinată numai a acompania pe morţi la mormânt.
Am iubit poporul şi am dorit îmbunătăţirea soartei lui materialiceşte şi moraliceşte.
Am privit cu adâncă durere la degradarea şi distrugerea institutelor religioase strămoşeşti, care fiind legate cu istoria ţărei şi plantate adânc în spiritul religios al poporului, ar fi putut deveni atâtea instituţiuni pentru cultura intelectuală, morală, industrială a poporului şi de aziluri pentru neputincioşi şi pentru orfani.
Cât am fost în viaţă, am lucrat în sensul acestor dorinţe ale mele sufleteşti, întrucât m-au ajutat mijloacele şi puterile mele.
Acum depun la altarul patriei aceste aspiraţiuni şi credinţi ale mele, împreună cu rodul ostenelelor mele din viaţa ce am percurs în lumea aceasta.
Tot ce am agonisit în curgerea unui serviciu public de 45 de ani, ca Profesor și apoi ca Episcop, voiesc ca să servească după moartea mea pentru dezvoltarea intelectuală, morală și religioasă a națiunii mele în genere și a Bisericii Române Ortodoxe în special.”
(fragment din testamentul Episcopului Melchisedec Ștefănescu, 1889)
1868: a fost trimis la Sankt Petersburg împreună cu Ion Cantacuzino (fost ministru de finanţe), într-o misiune diplomatică pentru a îmbunătăți relațiile cu imperiul Rus și a obține bunăvoința țarului Alexandru al II-lea cu privire la Principele Carol I.
(Academia Română, Episcopulu Melchisedec, 1894)
1874-1875: a documentat și a tipărit „Chronica Romanului și a Episcopiei de Roman“, vol. I-II, București („Astăzi episcopia Romanului se află în cea mai deplorabilă stare. Nici case episcopale… nici încăperi pentru servitorii bisericești, decât niște mizerabile resturi de chilii; nici atenanțe. Grădina, deși are o poziție admirabilă pe un deal pe sub care curge râul Moldova, se află de tot părăsită“.)
22.02.1879: episcopul Dunării de Jos – Melchisedec Ștefănescu a fost ales pentru scaunul episcopal de la Roman.
„nici unul dintre miniştrii de sub Cuza Vodă nu şi-ar fi pus ştreangul în gât ca să facă legea secularizărei averilor mânăstireşti, lege în contra căreia erau şapte mari puteri, dacă am fi ştiut ce întrebuinţare avea să se facă cu acele fonduri, întrebuinţare pe care nu voiau să o mai calific. Animaţi de cele mai bune intenţiuni, noi am secularizat acele averi ca să facem bine, ca să servim biserica, şcoalele, spitalele şi în loc de aceasta, fondurile mânăstireşti s-au întrebuinţat la alte echilibrări bugetare şi adeseori la cheltuieli destrăbălate sau netrebuincioase”. (Mihail Kogălniceanu, 1888)
„Fiindcă nu aparţinuse nici unui partid politic, moartea lui a trecut aproape neobservată; şi totuşi a fost un bărbat foarte remarcabil şi un român neaoş din moşi şi strămoşi (…) Episcopul Melchisedec, fără îndoială, a fost bărbatul cel mai cu ştiinţă dintre prelaţii noştri contemporani şi locul său în Academia Română, nu o simplă convenienţă politică sau numai o greşeală de adresă, i se cuvenea lui în toată puterea cuvântului (…) Specialitatea lui cea adevărată a fost istoria română bisericească, mai cu seamă adunarea monografică a materialului istoric. Pe acest câmp el a lucrat foarte mult şi nu înceta de a lucra cu stăruinţă până-n ultimele momente ale vieţii. Cronica documentată a diocezei Huşilor şi Cronica documentată a diocezei Romanului, singure ar fi de ajuns pentru a-i asigura un loc de onoare în oricare literatură istorică” (Bogdan Petriceicu Hașdeu).
„am putea zice că aproape întreaga organizaţiune modernă a Bisericii noastre, cu instituţiile ei religioase, se datoreşte, în bună parte, priceperii şi stăruinţelor lui Melchisedec. Dar şi cele ce s-au făcut după moartea lui încoace sunt sau propuneri făcute de el, cari nu s-au putut realiza în timpul vieţii lui, sau o dezvoltare progresivă, pe temeliile puse de dânsul” (Veniamin Pocitan, arhiereu, în 1939).
“neobosit promotor al Unirii Principatelor, artizan al autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române și important donator al Bibliotecii Academiei Române, căreia i-a încredințat peste 2.500 de cărți, peste 80 de manuscrise și numeroase piese numismatice”. (basilica.ro)
„Numai ştiinţa unită cu sentimentul adevărat religios va ridica clerul şi Biserica noastră la înălţimea cuvenită şi la conştiinţa datoriei” (Episcopul Melchisedec Ștefănescu).
„bărbat cu o chemare ştiinţifică netăgăduită” (N. Iorga despre Episcopul Melchisedec).
***
1862: prima atestare documentară a Școlii Gimnaziale “Episcop Melchisedec Ștefănescu” din Gârcina; în prezent, școala funcționează într-o clădire care a fost construită în perioada 1965 – 1977.
Cu drag,
Cati Tomulescu
Surse bibliografice:
Const. C. Diculescu, Din corespondențele Episcopului Melchisedec Culese, Adnotate și Însoțite de o prefață, Tipografia cărților bisericești, București, 1909
https://eprb.ro/melchisedec-stefanescu-simbol-al-demnitatii-si-prestigiului-ortodoxiei-romanesti
http://www.cimec.ro/www.palatulculturii.ro, Mihai-Bogdan Atanasiu, Cercetări Istorice, 2002-2004 (XXI-XXIII), p. 185 – 198
https://www.primariagarcina.ro/obiective-garcina/schitul-daniil-sihastru–cuejdi.html
https://www.primariagarcina.ro/descopera-garcina/istorie-comuna-garcina.html
https://almas.mmb.ro/istoria-manastirii-almas
Scurt istoric
Episcopul Melchisedec Ștefănescu, artizan al autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române: 133 de ani de la mutarea la Domnul
https://doxologia.ro/manastirea-almas
https://www.primariagarcina.ro/obiective-garcina/manastirea-almas.html
https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-almas-67872.html
https://parohiaalmas.mmb.ro/16636-scurt-istoric
Academia Română, Episcopulu Melchisedec. Discursu de recepțiune rostitu în ședința solemnă sub președinția M.S. Regelui la 25 martie 1894 de Ioanu Kalinderu, membru al Academiei Române cu Respunsulu d-lui Dimitrie A. Sturdza, membru al Academiei Române, Bucuresci, Lito-tipografia Carol Göbl, strada Domnei 16, 1894.
Calistrat Hogaș, Amintiri dintr-o călătorie, Ed. Minerva, București, 1980, Ediția a II-a în seria “Arcade”
Lasă un răspuns