În Strategia de Dezvoltare Locală (SDL) a comunei Vânători-Neamț (2021–2027), UAT-ul declară câteva obiective generale privind patrimoniul cultural și arheologic al zonei, printre care și dezvoltarea turismului cultural.

În textul strategiei am regăsit o descriere a grupului tumular de la Braniște, ceea ce înseamnă o recunoaștere a patrimoniului arheologic. 

“GRUPUL TUMULAR DE LA BRANIŞTE. 

Movilele de la Branişte au fost menţionate pentru prima dată în Chestionarul difuzat în ţară din iniţiativa scriitorului Alexandru Odobescu în anul 1872. Aflate în zona fâneţelor, movilele au rămas intacte şi necercetate multă vreme. După colectivizare, extinzându-se suprafeţele arabile şi peste zona tumulilor, plugurile au tras an de an brazde adânci producând aplatizarea acestora. Primele cercetări în zona tumulilor de la Branişte au început în anul 1974 sub supravegherea cercetătorului Virgil Mihăilescu-Bârliba, efectuându-se săpături în tumulii 1 şi 3 în anul 1974, în tumulii 29 şi 30 în anul 1975 şi în tumulii 2 şi 18 în anul 1976. Până în anul 1984, fuseseră cercetaţi zece din cei 34 tumuli identificaţi. Pe baza materialelor descoperite: ceramică lucrată la roată şi cu mâna, urne, amfore (40 % importate), o cataramă, cuie, un pandantiv din fier, resturi de oase, ace din os, resturi dintr-o foaie de bronz, fragmente de sticlă, urme de incinerare ş.a., cercetătorul a afirmat că ne aflăm în faţa unei necropole tumulare alcătuită din morminte şi grupuri de morminte cu un tip de incinerare caracteristic culturii carpo-dacilor, cu anumite variante în funcţie de vârstă, iniţiere şi sex, reprezentând şi unele diferenţieri sociale, demonstrând o civilizaţie dacică dezvoltată, puternic romanizată, integrată culturii Sântana de Mureş.” (SDL 2021-2027, UAT Vânători-Neamț)

Super, ne-am lăudat că avem ceva deosebit. Mai departe, teoretic ne dorim să și valorificăm. 

Din păcate, nici măcar declarativ, citind în continuare, nu regăsesc obiective clare sau trimiteri către potențiale măsuri specifice, operaționale, pentru direcția strategică propusă în vederea protejării/conservării/valorificării acestui patrimoniu istoric care reflectă o parte a identității culturale specifică zonei noastre. 

Probabil că dezvoltarea durabilă, prin definiția ei nu este suficient înțeleasă… ?!

Să ne lămurim. 

Conceptul de dezvoltare durabilă ne este cunoscut încă din anii 1980, prin raportul Brundtland, acesta reprezentând „capacitatea de a satisface nevoile actuale fără a împiedica capacitatea de a satisface nevoile generațiilor viitoare în ceea ce privește provocările economice, de mediu și sociale.”

Remarcăm cei trei piloni ai dezvoltării durabile care se conturează în jurul interdependenței societății, economiei și mediului. Însă, mai recent se vorbește și de o a patra dimensiune, și anume cultura sustenabilității, susținută îndeosebi de UNESCO („cultural sustainability” ) și regăsită în diferite surse științifice. 

Astfel, constatăm că politicile publice trebuie să integreze, transversal, dimensiunea culturală (chiar dacă poate fi considerată parte a pilonului social), acestea bineînțeles trebuind să fie și implementate, alături de dezvoltarea unor mecanisme și instrumente care să cuantifice impactul culturii asupra dezvoltării durabile, dintr-o perspectivă integrată, complexă și incluzivă. 

Relația oamenilor cu mediul înconjurător a fost întotdeauna una de schimb reciproc, iar comunitățile au influențat spațiul în care au locuit, acesta modelându-le valorile, tradițiile și modul de viață. 

UNESCO atrage atenția că, în contextul globalizării este importantă protejarea identității culturale. Tradițiile locale trebuie recunoscute, încurajate, promovate și valorificate, cu implicarea comunităților în crearea conștientizării asupra patrimoniului moștenit, precum și în consolidarea sentimentului de apartenență și asigurarea continuității identității colective prin transmiterea valorilor culturale către generațiile viitoare.

Astfel, UNESCO subliniază ideea culturii ca o componentă esențială a dezvoltării durabile, aceasta contribuind, prin patrimoniul cultural (implicit arheologic) la dezvoltarea socio-economică, sprijinind atingerea obiectivelor de dezvoltare pe termen lung.

Poate în viitoarea SDL, UAT-ul va considera și această oportunitate uitată prin arhive.

Totuși, prezint un argument suplimentar pentru factorii de decizie locali privind sprijinul pentru patrimoniul cultural arheologic, care astăzi beneficiază de o legitimitate suplimentară la nivel european în contextul angajamentelor recente exprimate prin Declarația comună „Europa pentru cultură – Cultura pentru Europa” (a se vedea https://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST-9202-2026-INIT/en/pdf).
Fundamentul politic este evident, prin urmare mai rămâne de accesat oportunitatea dezvoltării prin măsuri concrete dedicate patrimoniului arheologic și asumarea de politici active care să sprijine efectiv valorificarea acestuia.

“Cultura este o resursă strategică pentru ca UE să facă față realităților presante din prezent, cum ar fi tensiunile geopolitice și geoeconomice, încălzirea globală și degradarea mediului, inegalitățile sociale și economice, schimbările tehnologice rapide, evoluțiile demografice, precum și o criză în domeniul sănătății mintale. În același timp, sectoarele și industriile culturale și creative, inclusiv industriile audiovizuale, se confruntă cu propriile provocări, necesitând sprijin specific și acțiuni decisive. […]
Prezenta declarație prezintă o viziune strategică pe termen lung pentru a plasa cultura în centrul identității Europei, bazându-se, de asemenea, pe realizările planurilor de lucru ale UE în domeniul culturii. Prin intermediul acesteia se subliniază importanța culturii pentru indivizi, comunități și UE și se consolidează drepturile și principiile culturale. Se recunoaște că activitățile, bunurile și serviciile culturale transmit identități, valori și semnificații. […]
Ne propunem să promovăm și să poziționăm cultura atât ca resursă pentru unitatea, democrația, diversitatea, excelența și competitivitatea europeană, cât și ca beneficiar al acestora. Și, prin urmare, ne angajăm: […]
– să asigurăm faptul că cultura rămâne o forță motrice a structurii socioeconomice și teritoriale a Europei, recunoscând valoarea intrinsecă, societală, civică și economică a culturii, precum și potențialul său transformator; […]
– să recunoaștem valoarea intrinsecă a culturii și rolul acesteia de bun public, care contribuie la reziliența și creșterea durabilă a UE; […]
– să consolidăm și să îmbunătățim infrastructura culturală în întreaga Europă, acordând atenție remedierii disparităților socioeconomice și teritoriale și stimulând participarea culturală la nivel local; […]
– să promovăm turismul cultural durabil, care respectă patrimoniul cultural, peisajele și practicile comunității, și să contribuim la dezvoltarea regională și locală; […]
— să îmbunătățim accesul incluziv la cultură și la patrimoniul cultural, participarea la acestea, utilizarea lor și beneficiile pe care le aduc pentru toți, în special pentru generațiile mai tinere; […]
— să protejăm, să salvgardăm și să promovăm bogatul patrimoniu natural și cultural al Europei – atât material, cât și imaterial – valorificând în același timp tehnologiile digitale pentru a promova conservarea și inovarea acestuia, precum și accesul la acesta; […]
– să îmbunătățim gradul de conștientizare, cercetarea și consolidarea capacităților, precum și utilizarea și interoperabilitatea bazelor de date și a tehnologiilor digitale pentru a face față amenințării reprezentate de traficul de bunuri culturale și de alte infracțiuni conexe, promovând în același timp cooperarea între profesioniștii relevanți, cum ar fi profesioniștii din domeniul patrimoniului, al asigurării respectării legii sau al vămilor, inclusiv în contextul internațional; […]
– să promovăm schimburile intergeneraționale pentru a asigura transmiterea patrimoniului cultural și a cunoștințelor de la generațiile mai în vârstă la cele mai tinere. […]
— să sprijinim durabilitatea sectoarelor și industriilor culturale și creative și să protejăm patrimoniul cultural, inclusiv prin încurajarea diferitelor forme de finanțare și prin luarea în considerare a unor moduri inovatoare și alternative de finanțare la toate nivelurile de guvernanță;
— să asigurăm integrarea eficace a culturii în strategiile, politicile și acțiunile relevante ale UE și în instrumentele de finanțare corespunzătoare de la faza timpurie de proiectare până la punerea în aplicare; […]
Accesul la cultură este un pilon fundamental al societăților democratice și favorabile incluziunii. […]
Cultura, inclusiv patrimoniul cultural, joacă un rol esențial în tranziția către durabilitatea mediului, deoarece modelează valorile, comportamentele și practicile care stau la baza dezvoltării responsabile din punct de vedere al mediului. […]
Patrimoniul cultural face legătura între trecutul și viitorul nostru. El este un simbol al unității în diversitate și o piatră de temelie a identității, democrației și rezilienței noastre. […]
Pentru a realiza obiectivele ambițioase ale prezentei declarații și a valorifica pe deplin impactul transversal al culturii, este necesar să se promoveze cultura în politicile interne și externe ale UE, să se abordeze nevoile sectoarelor și industriilor culturale și creative și să se investească în acestea, precum și să se monitorizeze progresele. […]”

Revenind:

“Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul. O naţie fără istorie este un popol încă barbar, şi vai de acel popol care şi-a perdut religia suvenirilor. Într-o asemenea stare ne aflăm noi românii din câte trele provinţii ale Daciei.” (Nicolae Bălcescu)

”Un popor care nu își cunoaște istoria e ca un copil care nu își cunoaște părinții” (Nicolae Iorga) 

Cercetările au dezvăluit existența a numeroase necropole caracteristice culturii Sântana de Mureş, dintre care reprezentative sunt cele de la: Borşeni (com. Războieni); Urecheni (com. Urecheni), Ştefan cel Mare (com. Ştefan cel Mare),Valea Ursului (com. Valea Ursului), Izvoare (com. Bahna), Mastacăn (com. Dragomireşti), Țolici (com. Petricani), Şoimăreşti (com. Brusturi), Târgu-Neamţ, Roman, Piatra-Neamţ, Băluşeşti (com. Girov), Luţca (com. Gâdinţi), Cordun (com. Cordun).

Scurt istoric

“Sec VI î.Hr.

Vasile Pârvan, bazându-se pe convingătoare descoperiri arheologice, emite teoria potrivit căreia „tot masivul carpatic, până spre March (Morava – n.a.), Vistula, Nistrul nordic şi teritoriul la est de acest fluviu, era locuit de tracii nordici cunoscuţi mai târziu sub numele de daci şi geţi”.

Sec V î.Hr.

Herodot, în ale sale Istorii, consemna expediţia regelui persan Darius I (521-486 î.Hr.) în nordul gurilor Dunării: „înainte de a ajunge la Istru, (Darius) birui mai întâi pe geţi, care se cred ne-muritori”, scria el, menţionând că geţii sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.

Ramura nordică a tracilor, geto-dacii, care vorbeau un dialect al limbii trace, ocupau teritoriul de azi al României.

cca 200 î.Hr. 

Izvoarele istorice (Pompeius Trogus Iustinus) menţionează în partea de nord şi centrală a Moldovei existenţa unui rege dac „din munţi”, numit Oroles, care îi înfruntă pe bastarnii năvălitori. Tot la începutul acestui secol, un alt rege dac, Rubobostes, consolidează, în Transilvania, o stăpânire geto-dacă.

100 î.Hr. – 106 d.Hr. 

în partea de sud-vest a Transilvaniei, în munţii Orăştiei, în jurul cetăţii de la Grădiştea Muncelului, identificată cu Sarmizegetusa Regia, capitala lui Burebista şi a lui Decebal, dacii au construit un sistem complex de aşezări civile şi de fortificaţii. Acest sistem, rod al unei îndrăzneţe şi ingenioase concepţii edilitare şi strategice, era străjuit la nord de cetăţile de la Vârful lui Hulpe, Prisaca, Feţele Albe, spre nord-vest de cetatea de la Costeşti, iar spre vest de cele de la Piatra Roşie şi Blidaru. în exterior exista încă un rând de cetăţi (la Căpâlna, Tilişca, Piatra Craivii şi Băniţa) menite să asi-gure o înaltă protecţie capitalei Sarmizegetusa. Numeroase izvoare (scrise şi arheologice) atestă pentru această perioadă existenţa unor aşezări dace: Tibiscum, Barboşi (Galaţi), Bât-ca Doamnei (Neamţ), Napoca, Porolissum, Dierna, Argedava, Piroboridava, Buridava ş.a.

105-106 

Al doilea război dacic. Decebal, trădat de aliaţi şi atacat din mai multe direcţii, după o eroică rezistenţă, este copleşit de forţele romane. Capitala Daciei, Sarmizegetusa, este cucerită. Decebal, pentru a nu fi prins viu de romani, se sinucide. Acum, Dacia este transformată în provincie romană.

106, august 11 

împăratul Traian, printr-un act special, decide transformarea Daciei într-o provincie imperială. […] Restul teritoriului a rămas extra imperium (Crişana, Maramureşul, partea de nord a Moldovei). Autoritatea romană se extindea şi asupra ţărmului mării până dincolo de Cetatea Albă.

170 

Conform izvoarelor antice, în Munţii Sarmatici trăia o populaţie de daci liberi numiţi costoboci. Această populaţie, care ocupa o arie ce cuprindea Maramureşul, Galiţia, Moldova de Sus, de o parte și de alta a lanţului Carpaţilor nordici, profitând de slaba rezistenţă romană de la Dunărea de Jos, întreprinde o expediţie militară în provinciile balcanice, începând cu Scythia Minor.

270-300 

Sub presiunea atacurilor popoarelor migratoare şi ale dacilor liberi, împăratul Aurelian retrage armata şi administraţia romană din Dacia.

începutul sec.X 

Anonymus, notarul regelui ungur Bela III, relatează în Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor), scrisă către sfârşitul sec. XII, dar la elaborarea căreia a folosit date de la finele sec. XI, că, în momentul pătrunderii ungurilor în Transilvania, existau aici or-ganisme statale ale românilor de tipul voievodatelor. Cronicarul aminteşte trei formaţiuni politice, trei voievodate aflate pe teritoriul intracarpatic: ducatul (voievodatul) lui Menumorut, se întindea, în partea de vest, până la Tisa în regiunea Nyrului, deci la nord de Satu Mare; la răsărit până la „pădurea Igfon”, adică până la Piatra Craiului; la sud-est până la Porţile Meseşului; la sud până la Mureş, iar înspre nord până la Someş. Rezultă că „ţara” lui Menumorut, cu reşedinţa în cetatea Biharea, cuprindea o vastă zonă, adică viitoarele judeţe Arad, Bihor, Satu Mare, Sălaj, o bună parte a Maramureşului şi chiar Ţara Oaşului.

Ducele Menumorut: „Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnului vostru: datori îi suntem ca un amic unui amic cu toate ce-i sunt necesare, fiindcă e om strein şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă pe care l-a cerut bunăvoinţei a noastre nu i-l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă. Şi ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fîe din dragoste, cum se spune, fie din frică, ceea ce se tăgăduieşte. Noi, însă, nici din dragoste, nici din frică nu-i cedăm din pământ nici cât un deget, deşi a spus că are un drept asupra lui. Şi vorbele lui nu ne turbură inima, că ne-a arătat că descinde din neamul regelui Attila, care se numea biciul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă acela a răpit prin violenţă această ţară de la strămoşul meu, acum însă, graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-o mai smulgă din mâini”.

1242-1262 

„Oaspeţii regali”, elemente alogene, sunt primii colonişti pe care autoritatea maghiară i-a aşezat în punctele strategice ale Maramureşului pe valea Tisei (Sighet, Câmpulung, Tecen, Visc) şi pe drumul spre Galiţia (pe valea Neagovei). Documentele vorbesc despre conflicte permanente dintre românii localnici şi „oaspeţii regali” pentru stăpânirea unor pământuri sau pentru alte beneficii.

SECOLELE XIV-XV 

în spaţiul dintre Dunăre şi Marea Adriatică, pe teritoriile de astăzi ale Croaţiei, Bosniei, Herţegovinei, Muntenegrului, Sandjakului, Dalmaţiei, Serbiei şi Kossovului, locuia compact o populaţie românească ce vorbea acelaşi grai şi avea aceleaşi tradiţii, obiceiuri şi religie cu cea din stânga Dunării. Pornind din Banatul istoric şi mergând spre vest, în ţinuturile Bosniei şi ale Croaţiei, până în peninsula Istria şi marginea Veneţiei, elementul etnic românesc convieţuia cu alte popoare. Populaţia românească din zona cuprinsă între marginile Belgradului şi cele ale Vidinului avea ramificaţii în mai multe direcţii. Românii din acest teritoriu erau numiţi timoceni. Cronicapreotului în Diocleea (Muntenegru) notează că „bulgarii, bătându-se, au cucerit toată Macedonia, după aceea toată provincia latinilor, care s-au numit romani, dar acum morovlahi, adică latini negri”.

înainte de 1377 

în Cronica întâia a Novgorodului sunt menţionate oraşe din Moldova: „Iar de această parte a Dunării, la gurile Nistrului, lângă mare, [se află] Cetatea Albă, târgul Iaşi pe râul Prut, târgul Roman pe Moldova, Neamţ în munţi, Piatra lui Crăciun, cetăţile Suceava, Siret, Baia, Ţeţina, Colomeea, Gorodok pe Ceremuş, pe Nistru, Hotin”.

1345, octombrie 17 

într-o scrisoare a papei Clement al VI-lea apare pentru prima dată etnonimul „români” („romani” în latină). Este primul document străin în care românii sunt numiţi astfel, şi nu „vlahi”. 

SECOLUL XVIII 

Hotarul dintre Moldova şi Transilvania se afla pe „cumpăna apelor”, pe o linie imaginară ce despărţea bazinul hidrografic al Bistriţei de cele ale Mureşului şi Someşului. în judeţul Neamţ, hotarul trecea mai la apus de „cumpăna apelor”. Acest fapt reiese dintr-un pasaj din Letopiseţul Ţării Moldovei în care este redată fuga lui Petru Rareş spre cetatea Ciceului. Domnul moldovean, după un popas în preajma mănăstirii Bistriţa, porneşte spre apus. „Şi intrând în munte, într-adânc, fară drum, fară povaţă, au dat la strâmtori ca acelea de nu era nici de cal, nici de pedestru, ci i-au căutat a lăsa calul. Şi aşa şase zile învăluindu-se prin munte, flă-mând şi trudit, au nimerit la un pârâu ce cura spre săcui. Şi mergând pe pârâu în jos, au dat peste nişte pescari cari, dacă i-au luat seama, cu dragoste l-au primit. Iară Petru Vodă, înfricoşându-se de dânşii, s-au speriat, iară ei, cu jurământ s-au jurat înaintea lui, cumu-i vor fi cu dreptate şi nimica să nu se teamă… Şi l-au dus la otacul lor şi l-au os-pătat cu pâine, cu peşte fript, ospăţ pescăresc, de ce-au avut şi ei, şi, dacă au înserat, l-au îmbrăcat cu haine proaste de ale lor şi cu comănac pe cap, și de aici l-au scos la Ardeal. Şi fiind oaste ungurească tocmită de straje la margini, i-au întrebat pe dânşii: ce oameni sunteţi? Ei au zis: suntem pescari, şi așa au trecut prin straja ungurească, şi nimenea nu l-au cunoscut”, încheie cronicarul. Comunele Bilbor, Borsec, Tulgheş şi Bicazul Ardelean aparţineau Moldovei. […]” (Petre Dan-Străulești, Atlas istoric ilustrat al României)

Despre dacii liberi, costoboci și carpi
Despre civilizația geto-dacică se menționează că în etapa de tranziție (sec. III-II î. Hr.) au luat ființă numeroase așezări de tipul davaelor, printre care una și la Piatra Neamț (jud. Neamț), unde s-a păstrat toponimul dacic – Petrodava.
În sec. al II-lea î. Hr., romanii, fiind într-o mare criză în imperiu, și-au îndreptat atacurile către Dacia, pentru aurul care se găsea în zonă.
Burebista, care a condus statul (regatul) dac în sec. I î. Hr., conform unei inscripții descoperite la Balcic (Dionysopolis) în Bulgaria, era numit „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”. După moartea acestuia (44 î. Hr), statul dac s-a fragmentat.
În anul 5 d.Hr., Sextus Aelius Catus, a strămutat de la nord la sud de Dunăre, aproximativ 50000 de oameni, urmând ca același lucru să îl facă și Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, 60 de ani mai târziu, care a strămutat o populație de cca. 100000 de oameni.
Decebal, ultimul rege al Daciei, a ridicat triburile dacice în anul 88 d. Hr., atacând Imperiul Roman și obținând victorii, acesta fiind condus de împăratul Domițian.
Scenele reprezentate pe Columna lui Traian reliefează ceea ce a urmat în contextul războaielor purtate de Împăratul Traian împotriva dacilor. Roma a triumfat, puterea imperială fiind marcată îndeosebi de monumentul de la Adamclisi din Dobrogea.
”LXVIII 6, 1-3: După ce zăbovi un timp la Roma, Traian porni cu oaste împotriva dacilor. Cugeta la cele săvârșite de aceștia și era copleșit când se gândea la sumele de bani pe care romanii trebuiau să le plătească în fiecare an. Vedea apoi că puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit. Când află de expediția lui, Decebal fu cuprins de spaimă, căci înțelegea bine că mai înainte biruise nu pe romani, ci pe Domitian, iar de data aceasta va trebui să lupte cu romanii și cu împăratul Traian. Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea și bărbăția sa, precum și prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos (începuse să domnească la vârsta de 42 de ani) și înfrunta toate greutățile cot la cot cu ceilalți!; iar cu sufletul era la înălțime, deoarece nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereții, dar nici împiedicat de bătrânețe…” (Istoria Romană, Dio Cassius)
Ceea ce a întrerupt însă în bună măsură procesul de reunificare globală și de centralizare a puterii în Dacia liberă, de tipul celei din vremea lui Burebista sau Decebal, au fost valurile de migrații.

Costobocii au atins maximumul de dezvoltare economică și politică în sec. II e.n., aceștia fiind înfățișați ca o populație de agricultori și crescători de vite.
Conform surselor disponibile este menționată o vizită a lui Caracalla în Dacia (213 – 214 d. Hr.), acesta fiind însoțit de mama sa, lulia Domna, având o gardă de corp formată din sciți și celți, care ar fi avut drept scop o posibilă amenințare a hotarelor de nord ale provinciei.
În domniei împăratului Caracalla, o altă populație dacică – carpii (identificați cu cultura Poienești–Vârteșcoi, care se întindea de la est de Carpați spre Nistru, cu centrul în Podișul central moldovenesc, datată între a doua jumătate a sec. II și ultimele decenii ale sec. III d. Hr.) a devenit activă și recunoscută ca fiind cea mai puternică ramură a dacilor liberi, remarcându-se printr-o bogată cultură (au fost identificate peste 250 de așezări și necropole carpice), precum și prin organizarea politică. Aceștia avea relații bune cu sarmații, de la care au preluat anumite elemente culturale. Practicau agricultura, păstoritul, vânătoarea, pescuitul, prelucrarea lemnului, a argintului, olăritul și țesutul.

Arheologul și istoricul Vasile Pârvan, marele savant originar din Bacău (mama sa fiind din com. Dobreni, jud. Neamț), a atribuit costobocilor (trib dac) o arie de locuire între Tisa Superioară și de-a lungul Carpaților până în văile superioare are râurilor Prut și Nistru (nucleul costobocilor fiind situat în partea de apus, iar costobocii transmontani se regăseau spre răsărit), fapt care reiese și din relatările lui Ptolomeu privind “costobocii și transmontanii până la Munții Peucini”.
Izvoarele istorice și o inscripție funerară amintesc despre Pieporus, regele costobocilor (rex Coisstobocensis), căsătorit cu Ziais, fiica lui Tiatus, care a murit la Roma, unde nepoţii ei, Natoporus şi Drilgisa i-au pus un epitaf. Ipotza istorică acceptată este accea că aceștia au ajus ca ostateci ai Imperiului Roman, fapt care reprezenta o garanție a fidelității regelui costoboc faţă de Imperiu şi în vederea asigurării respectării obligaţiilor asumate.
Totodată, despre costoboci aflăm că, în a doua jumătate a sec. al II d. Hr., aceștia s-au impus politic și militar desfășurând o serie de acțiuni împotriva romanilor și în plus, au făcut parte din coaliția antiromană din vremea împăratului Marcus Aurelius. De asemenea, costobocii au devenit cunoscuți prin acțiunea din anul 170 îndreptată asupra Imperiului Roman, în regiunile Moesia Inferior, Tracia, Macedonia și Elada. Inscripțiile funerare descoperite la Adamclisi menționează două persoane ucise de costoboci, getul Daizus Comozoi interfectus a Castabocis și magistratul L. Fufidius Lucianus, decurio municipii, deceptus a Castoboces (sic) duumviratu suo. Se presupune că acești costoboci au ajuns până în Attica, iar mai apoi au fost respinși de armata romană aflată sub comanda lui L. Iulius Vehilius Gratus Iulianus, conform unei alte inscripții de la Roma. Între timp, costobocii s-au retras din Imperiul Roman, deoarece un grup al vandalilor (asdingi conduşi de Rhaos şi Rhaptos) le-ar fi atacat teritoriile la îndemnul romanilor. Asdingii i-ar fi înfrânt pe costoboci, însă au fost, la rândul lor învinși de alți germanici, lacringii, ca urmare a instigării acestora de către Sextus Cornelius Clemens, guvernatorul Daciei.
Având în vedere documentarea epigrafică a costobocilor în Africa Proconsulară (teritoriul de nord-vest al Tunisiei de astăzi, în situl arheologic de la Ain-Ksira), conform unei inscripții descoperite la Simitthus, asupra căreia au fost emise mai multe teze (atacul extins al costobocilor sau prizonieri costoboci colonizați), însă cea mai acceptată ar fi aceea că Sallustius Fortunatianus Costobius ar fi fost originar din Africa de Nord, a fost luat ca prizonier în Peninsula Balcanică în timpul atacului din 170, iar după o vreme în care a trăit printre costoboci, acesta s-a reîntors în imperiu, în orașul său natal.
Conform interpretărilor scenelor de pe Columna lui Marcus Aurelius o ipoteză este aceea că, în anii următori atacului din Peninsula Balcanică, au continuat luptele împotriva costobocilor. Împăratul roman a venit în anul 174 în Dacia, după ce sarmații iazigi au fost înfrânți, unde au fost duse lupte la granița de nord (mai întâi cu bastarnii şi apoi cu costobocii). O descoperire arheologică atribuită ariei culturii Lipița (găsită în vestul Ucrainei de astăzi), mâna votivă de la Myszków (din bronz), este legată de aceste lupte.
Datorită războaielor marcomanice și pătrunderii vandalilor, o parte dintre costoboci s-au retras în mediul carpic. Sudul Bucovinei și Nordul Moldovei sunt considerate zone de interferență  între cultura Lipița și cea a carpilor, dominate până în 174 de către costoboci, după care intrate sub controlul carpilor, care s-au impus printr-o serie de atacuri împotriva Imperiului Roman, fiind considerați unii dintre cei mai periculoși dușmani.
Cultura Lipița este atribuită costobocilor și plasată în zona Carpaților nordici, între mijlocul sec. I î. Hr. (învremea lui Burebista) și începutul sec. al III-lea d. Hr., când a apărut Cultura Tumulilor Carpatici (considerată ca o variantă locală a dacilor liberi și delimitată în zona subcarpatică), în care se regăseau și elemente Przeworsk (Pşevorsk, cultură din centrul Poloniei, din sec. I-IV d. Hr., atribuită vandalilor germanici), ca dovadă a unei coabitări cu dacii liberi majoritari. În Cultura Lipița se remarcă influența romană, atribuită schimburilor comerciale și raporturilor clientelare dintre costoboci și Imperiul Roman, prin ceramică, accesorii pentru veșminte, vase din bronz, unelte agricole și monedele din perioada Traian-Commodus. De asemenea, în aria acestei culturi au fost identificate și morminte sarmatice. De asemenea, prezența sarmaților (populații iraniene înrudite cu sciții) a fost observată și în necropolele carpilor.
În ceea ce privește conviețuirea dacilor liberi cu sarmații și cu unele triburi germanice (bastarni, vandali), la aceasta s-au mai adăugat și influențe gotice, bineînțeles pe lângă  puternicele influențe romane, astfel având loc un amplu proces de aculturație care a condus la apariția culturii Sântana de Mureș–Černeachov. Printre necropolele descoperite (în general birituale), care sunt caracteristice acestei culturi, se numără și cea de la Săbăoani – La Izvoare, cu mențiunea că aceasta era monorituală (dar cu două variante de inmormântare – incinerație și urne cu sau fără capac).
Cultura Sântana de Mureş–Cerneahov (Černjahov)  este asociată cu dominația goților și dinastia amalilor, având multe influențe romane, dar și alte elemente culturale, inclusiv provenite din cultura carpilor, geților, sarmaților, germanicilor.
Cultura Przeworsk s-a cristalizat în perioada preromană, între sec. III și II î. Hr..
După încheierea ultimelor episoade ale războiului daco-roman, a început pătrunderea vandalilor hasdingi – victovali (după ce burii, aliații lui Decebal au fost îndepărtați și puterea a fost slăbită în spațiul răsăritean al Carpaților). Necropolele descoperite în jud. Suceava și Bacău, datate sec. II-III d. Hr., au evidențiat aemănări cu ceramica fazei vechi a Culturii Lipița, precum și Przeworsk. De asemenea, au fost recuperați denari (emisiuni de la Hadrianus, anul 117). Despre Hadrianus se știe că a venit la sfârșitul anului 117 în Dacia. Mai mult, sursele menționeazăă despre o aculturație reciprocă, între costoboci și lacringii vandali, fiind întrebuințat termenul de dacringi. O presupunere este aceea că cimitirile descoperite la Nemțișor – Braniște și Gura Secului ar fi aparținut dacringilor, cu toate că au fost identificate opinii diferite asupra acestei terminologii – dacringi.

Aproape imposibil ca, după ce m-am documentat cu privire la dacii liberi, să nu îmi fie trezită curiozitatea și mai mult.

Vizita la Muzeul de Istorie și Arheologie din Piatra Neamț

Biletul de intrare, cu acces la expozițiile de la parter, a costat 16 lei. Totodată, am remarcat o varietate de suveniruri care mai de care mai interesante și surprinzătoare.

Sălile pe care le-am vizitat, mărturisesc că au fost o surpriză plăcută pentru relaxarea de duminică. Organizate într-un cadru modern, detaliile temporale și spațiale ale vechilor comunități din zona Neamțului reușesc să satisfacă și cei mai pretențioși vizitatori.

În cadrul Muzeului de Istorie și Arheologie Piatra-Neamţ am regăsit expuse vase (urne, căni, ulcioare, castroane, capace, amforă) aparținând Culturii Tumulilor Carpatici.
În urma cercetărilor arheologice realizate la Branişte-Nemţişor, Târzia și Gura Secului, această cultură a fost datată la sfârșitul sec. II și prima jumătate a sec. IV d. Hr.

Ce sunt tumulii?
– monumente funerare care există din preistorie, niște movile de pământ care au fost ridicate deasupra unuia sau a mai multor morminte; aceste movile mortuare aveau dimensiuni cuprinse între 5/6 m înălțime până la 50 m în diametru.

În Depresiunea Neamţ, au fost identificate movile mortuare la Târpeşti, Topolița, Grumăzeşti, şi Davideni și se presupune că ar aparține epocii bronzului.
În localitățile Nemțișor și Târzia au fost identificate, de asemenea, trei cimitire (sub formă de aglomerare de movile) fiind încadrate în cultura arheologică a Tumulilor Carpatici.
“În studiul său dedicat dacilor liberi, Gheorghe Bichir face o analiză din punct de vedere arheologic a două culturi ale acestei populaţii: Lipiţa, ai cărei purtători sunt costobocii şi cultura Tumulilor carpatici, ce aparţine dacilor.”
“Cultura din secolul al IV-lea d.Hr., în componenţa căreia intră elemente gotice, taifalice, sarmatice, romane, dacice este cunoscută pe teritoriul ţării noastre sub denumirea de Sântana de Mureş, datorită primei descoperiri de acest gen din staţiunea eponimă. Întrucât este eterogenă, din punct de vedere al apartenenţei etnice, specialiştii nu au atribuit-o, în mod cert, uneia dintre populaţiile participante la apariţia şi evoluţia sa. Cu toate acestea, cunoaştem că ea provine din regiunile bazinului superior al Nistrului, unde se formează la mijlocul şi-n a doua jumătate a secolului al III-lea d.Hr. şi s-a răspândit, prin intermediul purtătorilor ei, în spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre.” (George Dan Hânceanu)

“Purtătorii CTC sunt în esenţă populaţii dacice, din bazinul Tisei Superioare, unde se naşte această cultură, la sfârşitul secolului al III-lea şi de unde se răspândeşte, doar în zona de podiş, de-a lungul arcului carpatic, pe parcursul secolului al IV-lea, fiind contemporană Sântanei. […]

Caracteristica specială a CTC este ritul şi ritualul funerar, păstrat pe întreg parcursul evoluţiei sale, dovada constituind-o descoperirile din secolul IV, rezultate în urma perieghezelor şi cercetărilor sistematice, din zona Neamţului (Oglinzi – corn. Răuceşti, Târzia – corn. Brusturi, Branişte şi Gura Secului – corn. Vânători) ce denotă un conservatorism accentuat. […]

Spre deosebire de cele trei necropole de tip Sântana, în cazul CTC s-a preferat ritul incinerării, dar cu practici diferite: rugul în afara necropolei (ustrinum); oasele arse (uneori curăţate) depuse în urne (nearse secundar); resturi oste?logice în gropi (arse sau nu), ori depuse pe suprafeţe purificate prin foc. Întotdeauna practicile funerare au fost însoţite de sacrificii şi ofrande, găsite în oale şi castroane, nearse secundar, ce fac parte din categoria terra nigra.”

Astfel, în județul Neamț se remarcă ambele Culturi Sântana de Mureş şi Cultura Tumulilor Carpatici (CTC), din sec. IV d.Hr. 

Cultura Sântana de Mureş

Cultura Tumulilor Carpatici

Cultura Tumulilor Carpatici (CTC)
– datarea monumentelor aparţinând CTC a fost propusă de M. J. Smisko între secolele II–IV d. Hr., de L. V. Vakulenko care a situat începuturile culturii la sf. sec. II – începtul sec. III d. Hr și finalul acesteia la mijl. sec. al IV-lea d. Hr., în timp ce I. Ioniță a încadrat evoluția CTC între sf. sec. III și prima jumătate a sec. IV d. Hr..
– după cum reiese din unele surse bibliografice, la războaiele daco-romane au participat vandalii, în calitate de aliați ai lui Decebal; în acest context sunt atribuite și primele faze ale CTC (B2), fiind atestată și prezența elementelor culturii Przeworsk în teritoriile din nordul și nord-estul Carpaților (în afara regatului lui Decebal), care erau locuite de populații germanice și alte grupuri barbare, astăzi zonele regăsindu-se pe teritoriile Slovaciei și Ucrainei. De asemenea, unele pătrunderi timpurii ale acestei culturi au fost documentate și în spațiul nord-dacic, în aria culturii Lipița.
– în etapa de definitivarea a CTC (C1a–D1), în care se încadrează majoritatea monumentelor, cu o influență Przeworsk reflectată în necropole, dar cu așezări dacice specifice, un factor perturbator l-a constituit războaiele marcomanice, în timpul cărora s-a remarcat o coabitare între dacii autohtoni și germanici, având loc astfel un proces de aculturație, implicit cu influențe romanice.
– la sf. sec. IV d. Hr., în contextul invaziilor hunice, evoluția CTC a încetat (ultima fază, D1 sau C/D); în această perioadă sunt încadrate cimitirele de la Nemțișor, Târzia, Botoșana și Boroaia. În acest spațiu subcarpatic, au fost identificate așezări dacice încadrate în sec. I î. Hr. și sec. I/II d. Hr., caracterizate prin ceramica lucrată manual. Se consideră că elementele dacice din CTC nu derivă exclusiv din cultura Lipița, ci aparțin componentei dacice autohtone (varianta nordică a culturii dacice).
– în prima jum. a sec. III d. Hr., istoricii romani au numit populația din nordul Daciei – dacringi, fapt derivat probabil din coabitarea dacilor cu lacringii.
Începând cu sf. sec. I î. Hr., elementele culturii Przeworsk devin mai evidente în estul Slovaciei, de unde, probabil detașamentele lugilor au ajuns în bazinul Tisei în sec. I d.Hr., iar odată cu războaiele marcomanice, se apreciază că a venit un al doilea val de triburi Przeworsk (hasdingi). O ipoteză propusă mai recent ar fi aceea că în spațiul dintre Carpați și Prut ar fi locuit costobocii (în prima jumătate a sec. al II-lea). Se presupune că populația CTC avea origine dacică, în timp ce costobocii se identificau prin cultura Lipița (cultura arheologică de pe Nistrul Superior, înrudită cu CTC). De asemenea, se presupune că obiceiurile funerare ale costobocilor au persistat aproape un mileniu.
Prof. Maryan Smiško: „[…] rezultă că ritualul funerar, care are loc în movilele carpatice din prima jumătate a mileniului I e.n. are o tradiţie profundă atât în nordul, cât și în sudul Subcarpaţilor, deși acum este imposibil de urmărit existenţa continuă pe tot parcursul perioadei considerate, începând din Epoca bronzului.”
Despre Terra Coisstobocensis, Vasile Pârvan, în analiza sa asupra Daciei, a amplasat teritoriul tribului costobocilor într-o arie cuprinsă între Tisa Superioară și, peste Carpați, până în văile superioare ale Prutului și Nistrului, terioriu limitat la sud-est de râurile Ozana – Neamț și Siret.
Comunitățile CTC erau întinse începând cu zonele din vestul Ucrainei, estul Slovaciei și continuându-se cu partea de nord a României, pe versanții Carpaților Nordici și Răsăriteni. Pe teritoriul țării noastre, primele cercetări arhelogice au fost organizate la Botoșana (jud. Suceava), apoi la Nemțișor – Braniște și Gura Secului și Târzia (jud. Neamț), apoi la Boroaia (jud. Suceava). Cercetările au fost extinse ulterior și în Transilvania, la Lazuri (jud. Satu Mare).
În zonele din SE Bucovinei cercetările de suprafață au evidențiat numeroase așezări caracteristice culturii Sântana de Mureș- Černjachov (printe care și necropola de la Moara, jud. Suceava). Descoperirile caracteristice Sântana de Mureș–Černjachov, precum ceramica lucrată la mână ilustrează continuitatea elementului dacic autohton și în secolul IV d. Hr..
Depresiunea Neamț (Ozana-Topolița) apare ca o câmpie piemontană, situată în partea de nord a Subcarpaților Moldovei, în vecinătatea Culmii Pleșu la nord (915 m altitudine), Munților Stânișoarei  la vest, Dealul Corni la sud (503 m altitudine) și râurile Ozana și Topolița la est.
În zona Neamțului se regăsește un patrimoniu arheologic consistent și diversificat, printre care sunt incluse și monumentele CTC.
Exemple de situri arheologice din zona Neamț:
– Tg. Neamț, Humulești (Dealul Humulești – panta sudică): așezări carpice, din care au fost recuperate fragmente ceramice aparținând culturii Sântana de Mureș;
– Vânători-Neamț, sat La Izvoare (Dealul Olaru): au fost recuperate numeroase fragmente ceramice din sec. al IV-lea d. Hr;
– Vânători-Neamț, sat Nemțișor – Braniște (la marginea pădurii Braniște): necropolă cu 34 de tumuli, aparținând CTC;
– Vânători-Neamț, sat Nemțișor – Gura Secului: grup tumular cu nouă movile, aparținând CTC; de asemenea, au fost recuperate fragmente materiale (chirpic ars, ceramică) aparținând culturii Sântana de Mureș dintr-o posibilă așezare.
V. Diaconu, în lucrarea sa din 2022 („Tumulii din zona Neamțului. O privire sintetică asupra contribuțiilor de până în prezent”) menționează că recent “au fost investigați doi tumuli care aparțin primei jumătăți a mileniului I î.Hr., fără a fi exclus ca alți tumuli să conțină morminte preistorice. Literatura arheologică menționează numeroși tumuli în estul României, cu o concentrare majoră în spațiul dintre Siret și Prut. În ultimele două decenii, cercetările de suprafață efectuate în diverse zone ale județului Neamț au permis reperarea unor noi tumuli […] movilele de la Dochia, Lunca Moldovei, Topolița, Oglinzi, Târgu Neamț–Aerodrom și Târgu Neamț–Dealul Colacu. Recent, prin cercetări de suprafață, Alexandru Gafincu a identificat în zona localităților Dobreni–Gârcina un grup tumular compus din opt movile. Pentru stabilirea apartenenței culturale au fost investigate două dintre acestea, fiind descoperite două morminte de incinerație, încadrate cronologic între sec. VI–I a. Chr.”
Dintr-un total de 45 de tumuli explorați (Branişte–Nemţişor, Gura Secului–Nemţişor, Târzia, Boroaia, Botoșana și Lazuri) au fost publicate cercetări doar pentru câțiva.
Necropola de la Nemțișor – Braniște (sec. IV d. Hr)
Satul Nemțișor este situat pe malul stâng al râului Neamț, în marginea pădurii Braniște, la 1 km vest de șoseaua Târgu Neamț–Poiana Teiului.
– cercetările arheologice s-au desfășurat în perioada 1974–1992, iar prof. Virgil Mihăilescu-Bârliba a cercetat 21 dintre tumulii din această necropolă;
– în cimitirul de la Braniște: corpurile au fost arse împreună cu inventarul însoțitor, resturile fiind lăsate în acelați loc sau depuse în gropi peste care se înălța o movilă de pământ/tumul;
– a fost descoperit și mormânt de înhumație alături de un altul de incinerație, ambele adăpostite în același tumul;
– piese descoperite: ceramică lucrată la roată (de tip terra nigra), rar ceramică lucrată cu mâna, patru jetoane din sticlă opacă (trei din sticlă neagră și unul din sticlă albă), monedă emisă de Constantinus II (împărat roman, 337-361 d. Hr.);
– microscopia electronică de baleiaj (SEM), cuplată cu spectrometria de raze X (EDX) (SEM-EDX) a fost utilizată în studiul artefactelor din metal pentru a obține informații microstructurale și compoziționale;
– în 15 monumente arheologice au fost atestate în șase specii de animale: cal, ovicaprine, păsări, porcine, bovine și câine;
– analiza bioarheologică a reliefat un număr minim de indivizi de 35, din care 13 subadulți (vârstă 0–7-14 ani) și 22 de adulți de vârste cuprinse între 20–35 ani;
– o altă necropolă descoperită în Lunca Braniștii (între râurile Ozana și Nemțișor), în apropierea codrului secular de stejari;
Explicația populară pentru necropolele descoperite a fost următoarea:
Învățătorul George Bejenaru, de la Școala din Oglinzi (com. Răucești, jud. Neamț): „În pădurea numită Braniștea, ce se află între Mănăstirile Neamțu și Secu, pe un șes, în partea meridională, cu o poiană, sunt niște movile de formă rotundă, în care se spune că aici ar fi fost îngropați oameni din timpul bătăii dintre Ștefan cel Mare cu turcii, pe când mama lui Ștefan era închisă în Cetatea Neamțului.”
Necropola de la Nemțișor – Gura Secului (sec. IV d. Hr)
– nouă movile cu morminte de incinerație cu ardere pe loc (cercetate în perioada 1978–1988), aparținând membrilor unor comunități mai reduse (cca. 70 de indivizi);
– piese descoperite: un jeton din sticlă albă translucidă, două bijuterii (pandative) – un pandantiv semilunar (lunulă) din aur (greutate 2.22 g) și un altul – un șaton constituit dintr-o piatră semiprețioasă montată într-o ramă metalică, două brățări, monede;
– analiza bioarheologică și tabloul demografic au reliefat un număr minim de indivizi de 11, dintre care șase sunt subadulţi (varstă 0–7 ani) și cinci adulţi tineri (20–35 ani).
Cele două necropole de la Nemțișor (Braniște și Gura Secului, aflate la o distanță de până în 2 km) sunt asemănătoare cu monumentele funerare de la Târzia (comuna Brusturi-Drăgănești, jud. Neamț), Boroaia și Botoșana (jud. Suceava).
Necropola de la Târzia:
– săpăturile arheologice au început în anul 1977;
– situată la o altitudine de 345 m, peste depozitele piemontane din dealurile Tarzia (458 m) și Lebedei (474 m), având 16 tumuli la Vatra satului (sec. IV d. Hr) din care o parte au fost distruși de lucrări agricole;
– piese descoperite: un jeton de sticlă gălbuie translucidă, resturi ceramice, un pinten și o garnitură din fier, o lamă de silex, ceramică predominant lucrată cu roata (castroane, căni, boluri, oale, ulcioare), resturi ale unui rug, oase calcinate, cărbune, piese mici de harnașament.

Astfel, în cele trei necropole de incineraţie din judeţul Neamţ, atribuite CTC, în care au fost cercetate 40–41 de movile funerare (20–21 la Braniște, nouă la Gura Secului și 11 la Târzia) s-au descoperit resturi scheletice de origine umană în 28 de movile funerare provenind de la un număr minim de indivizi de 52, din acre 21 de subadulți (vârste între 0-20 ani) și 31 adulți (vârste >20 ani sau între 18-20 ani sau 20-35 ani)
Speciile domestice descoperite sunt reprezenate de fragmente osoase de: cal (Equus caballus), oaie/capră (Ovis aries/Capra hircus), porc (Sus domesticus), bovina domestică (Bos taurus), câine (Canis familiaris).
Speciile de mamifere sălbatice descoperite sunt: cerb (Cervus elaphus) și iepure de câmp (Lepus europaeus).
De asemenea au mai fost identificate și resturi de păsări, precum și cochilii de melci.
Ritualul funerar
1. Incinerația (predominantă în sec. II-III d. Hr.)
– practicile funerare se diferențiază de cele întâlnite la dacii liberi, sarmați și purtătorii culturii Sântana de Mureș–Černjachov;
– rezultat al simbiozei dintre elementele autohtone ale dacilor și influențele culturii Przeworsk;
– oasele calcinate (arse) erau depuse în urne sau în gropi (situație întâlnită în cimitirele dacilor liberi);
– tumulii, de formă rotundă, specifici CTC, erau ridicați pe locurile de incinerație, cu o înălțime de maximum 1-1.5 m și un diamentru cuprins între 8-14 m;
– ofrande de carne (oase de ovicaprine, pasăre);
– o continuare a practicilor funerare ale dacilor liberi din estul Carpaților din sec. II-III d. Hr.; în vremea dacilor liberi, copiii erau înhumați, iar din sec. IV d. Hr, înhumația a fost caracteristică tuturor categoriilor de vârstă și sex.

2. Înhumația (sec. IV d. Hr.)
– caracteristică necropolelor birituale;
– influențe ale culturii Sântana de Mureș–Černjachov;
– morminte dreptunghiulare cu colțuri rotunjite, asemănătoare cu cele sarmatice;
– artefacte funerare: recipiente de lut și sticlă, cuțitașe de fier, ace de cusut, tuburi de os;
– lipsa, aproape în totalitate, a armelor și pieselor de harnașament;
– ofrande de carne;
– practici asemănătoare cu mediul dacic (sec. IV d. Hr), dar și cu cel gotic.

Ceramica se împarte în două categorii, locală (predominantă, lucrată cu mâna sau la roata olarului) şi ceramică de import.
Ceramica lucrată cu mâna: ceștile dacice (căţui) cu una sau două torţi, descoperite în aşezări; această ceramică era rareori decorată (benzi, incizii), având influențe Przeworsk.
Ceramica lucrată la roata olarului:
– fină, de culoare predominant cenuşie sau cărămizie, brună;
– forme precum amforete, oale, căni, castroane, vase cu picior, cupe;
– vase destinate ofrandelor, acoperite cu o angobă brună sau neagră (terra nigra),
– zgrunţuroasă de culoare predominant gălbuie, dar și gri sau, mai rar, brună;
– reprezentată în special de oale.
Ceramica de import:
– amfore (fusiforme, ovoidale), cupe, căni, urcioare, cu decor format din caneluri sau striuri, culoarea variind de la galben-deschis până la roşu-brun.
Originea acestei culturi (CTC) este complexă, cu substrat autohton și influențe germanice din mediul Przeworsk; componenta dacică a evoluat în noile condiții istorice, determinate de migrarea taifalilor și a vizigoților, rezultând o entitate culturală cu caracter de amalgam etnic.
***
Prof. Virgil Mihăilescu-Bârliba (28 octombrie 1937 – 15 iulie 2024) a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai arheologiei și numismaticii românești.
Acesta s-a născut în Roman (jud. Neamț); cariera științifică a început-o la Muzeul Arheologic din Piatra Neamţ, ca muzeograf (1964), director adjunct (1968–1971) și director (1971–1974). Cercetăror științific I (din1 980) în cadrul Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol”, Filiala Iaşi, unde a devenit director adjunct (2003).
Arheolog, cu numeroase cercetări și descoperiri în teren (contribuind la definirea și cunoașterea culturii tumulilor carpatici din secolul IV d. Hr.) – Bâtca Doamnei și Dealul Cârloman (Piatra Neamț), Bălănești și Ghelăiești (com. Bârgăuani), Ghindăoani, Mastacăn (com. Borlești), Piatra Șoimului, Nemțișor–Braniște și Gura Secului, Târzia, cât și în alte zone din Moldova, acesta a organizat expoziția permanentă a muzeului nemțean și a coordonat editarea primelor patru numere ale revistei „Memoria Antiquitatis”, apoi a fost secretar de redacție la Institutul „A.D. Xenopol” (1981–1991), respectiv redactor responsabil al publicației „Arheologia Moldovei” (1991–1997).

Cu drag,

Cati Tomulescu

Surse bibliografice:
https://www.sciencedirect.com/topics/social-sciences/cultural-sustainability
https://www.unesco.org/en/sustainable-development/culture
https://www.oecd.org/content/dam/oecd/en/publications/reports/2008/12/sustainable-development_g1gh9be9/9789264055742-en.pdf
Petre-Dan Străulești, Atlas Istoric ilustrat al României, Hotarele Românismului în timp, http://anamnesis.info/resources/Atlas%20Istoric%20Ilustrat%20al%20Romaniei.pdf
https://cmnn.ro/sala-xvi/
https://monumenteneamt.ro/necropola-tumulara-vatra-satului-comuna-brusturi
https://www.ziartarguneamt.ro/despre-movilele-funerare-din-depresiunea-neamt
https://ziarulatitudineadeneamt.ro/2025/02/20/patrimoniul-cultural-mobil-al-complexului-muzeal-national-neamt-in-expozitii-internationale-in-perioada-2019-2025/
https://www.vinatorineamt.ro/wp-content/uploads/2023/07/SDL-UAT-VANATORI-NEAMT-2021-2027.pdf
https://www.vinatorineamt.ro/wp-content/uploads/2021/02/ANEXA-3-Analiza-SWOT-SDL-2021-2027.pdf
https://www.vinatorineamt.ro/wp-content/uploads/2021/02/ANEXA-4-Portofoliu-de-proiecte-SDL-2021-2027.pdf
https://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST-9202-2026-INIT/en/pdf
Anuarul Muzeului de Istorie și Arheologie Prahova, Studii și cercetări, Serie Noiă 111-IV, Editor Lia Maria Dulgheru, ISSN 1.223 – 4222, Editura OSCAR PRINT.  Articol: George Dan Hânceanu, Cultura Sântana de Mureș pe teritoriul județului Neamț, p. 111-124
Muzeul Banatului Montan Reşiţa, Asociaţia Arheologilor Medievişti din România,  Muzeul Brăilei. Arheologia Medievală II, Editura BANATICA, Reșița, 1998
Mihăilescu-Bîrliba, Virgil; Vasilache, Viorica; Sandu, Ion. Analiza unor obiecte metalice din situl arheologic de la Braniște-Nemțișor. p. 14–23. http://www.cimec.ro / http://www.muzeuparvan.ro
Virgil Mihăilescu-Bîrliba, „Neu Daten von der Nekropole aus Târzia: Hügelgrab Nr. 10”, pp. 187–202. Institutul de Arheologie Iași.
Virgil Mihăilescu-Bîrliba, Stela Cheptea, Ion Sandu, Viorica Vasilache, Autentificarea a două brățări antice prin tehnica sem-edx, Arheologia Moldovei, XXXV, 2012, p. 339–344
Victor Spinei, Universa Valachica. Românii în contextul politic internaţional de la începutul mileniului al II-lea, Editura Cartdidact, ISBN 978-9975-900-01-6.
Vasile Diaconu, „Descoperiri arheologice din secolul IV e.n. în Depresiunea Neamț”, p. 7–19, http://www.cimec.ro / http://www.muzeuparvan.ro
Mihăilescu-Bîrliba, Virgil, „Jocuri și jucători în Dacia”, în Omul, fluviul și marea. Studii de arheologie și istorie în onoarea lui Florin Topoleanu la a 65-a aniversare, Consiliul Județean Tulcea; Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion”, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2017, p. 257–280
https://www.scivajournal.ro/pagini%20principale/arhiva/pdf/sciva2024/14.im_b%C3%AErliba_2024.pdf
https://www.biblioteca-digitala.ro/?articol=83991-doua-pandantive-de-aur-din-secolul-al-iv-lea–acta-musei-tutovensis-actamt–xiv-2018 (Virgil Mihăilescu-Bîrliba, Două pandantive de aur din secolul al IV-lea, p. 107-117)
Virgil Mihăilescu-Bîrliba, Noi date privind cultura tumulilor carpatici în România, SCIVA, tomul 48, nr. 4, bucureşti, octombrie–decembrie 1997, p. 309–339
https://biblioteca-digitala.ro/reviste/sciva/21_SCIVA_XLVIII_4_1997_Birliba.pdf
Academia Română, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, tomul 48, nr. 4 (octombrie–decembrie 1997), Editura Academiei Române, București, 1997, articol: Virgil Mihailescu-Bîrliba, „Noi date privind cultura Tumulilor carpatici în România. Istoricul cercetărilor”.
Complexul Muzeal Județean Neamț (2007). Memoria Antiquitatis, vol. XXIV. Piatra-Neamț: Editura „Constantin Matasă”. ISSN 1222-7528, http://www.muzeu-neamt.ro / http://cimec.ro
Virgil Mihailescu-Bîrliba, Cimitirele antice de la Nemțișor și Târzia din județul Neamț
Contribuții privitoare la cunoașterea obiceiurilor funerare din Cultura tumulilor carpatici, Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2022
NECROPOLELE ATRIBUITE CULTURII TUMULILOR CARPATICI DIN JUDEȚUL NEAMȚ. DATE BIOARHEOLOGICE
Angela Simalcsik, Luminița Bejenaru, Vasilica-Monica Groza, Margareta Simina Stanc
Muzeul de Istorie și Arheologie Piatra Neamț, Vasile Diaconu, Depresiunea Neamț. Contribuții arheologice. Analiza unor obiecte metalice din situl arheologic de la Braniște–Nemțișor, Piatra Neamț, 2012, editor Gheorghe Dumitroaia, ISBN 978-973-7777-21-8, Editura „Constantin Matasă”, Piatra Neamț
MUZEUL BRĂILEI „CAROL I”, Istros, vol. XXVIII, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, Brăila, 2022, ISSN 1453-6943, „Tumulii din zona Neamțului. O privire sintetică asupra contribuțiilor de până în prezent”, Vasile Diaconu (România), https://www.muzeulbrailei.ro/images/editura_istros/revista_istros/2016/Istros%20XVIII,%202012%20rezumate.pdf

Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, Arheologia Mileniului I p. Chr., vol. IV, Nomazi și autohtoni în mileniul I p. Chr., Editura Istros, 2015. Alexandra Comșa, „An Overview Regarding the Anthropological Investigations about the Sarmatians in the Muntenia and Moldova Funerary Finds”, pp. 145–165. Centrul de Tracologie, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”.
Mircea Mamalaucă, „Practici funerare întâlnite în unele necropole din secolul IV d. Chr. de la est de Carpați – rituri și ritualuri funerare”, pp. 201–216.
Ibaro-Dacica, tomul XVII, nr. 1–2, 1996, București, p. 191–201. Gheorghe Bichir
Sever Dumitrașcu, Regele Pieporus și acțiunea costobocă din sec. II e.n.: un istoric al problemei
https://biblioteca-digitala.ro/reviste/sargetia/20-Sargetia-Acta-Musei-Devensis-XX-1986-1987_110.pdf
https://www.esteo.ro/pdf/Slavii_Timpurii/ANEXA%201_culturi.pdf
COMISIA ROMÂNĂ DE ISTORIE MILITARĂ, File din istoria militară a poporului român. Studii, vol. 17, coordonator de ediție gen.-lt. dr. Ilie Ceaușescu, Editura Militară, București, 1987, https://biblioteca-digitala.ro/reviste/file-din-istoria-militara/file-din-istoria-militara-a-poporului-roman_vol-17_1987.pdf
Mihăilescu-Bîrliba, Virgil; Mirițoiu, Nicolae; Udrescu, Mircea Șt. (1980). „Raport preliminar privind cercetarea de la Tîrzia, com. Brusturi-Drăgănești, jud. Neamț”, în Materiale și cercetări arheologice, nr. 14, pp. 246–253, a XIV-a sesiune anuală de rapoarte; doi : https://doi.org/10.3406/mcarh.1980.1550, https://www.persee.fr/doc/mcarh_0076-5147_1980_num_14_1_1550
COSTOBOCI – LESS KNOWN PARTICIPANTS OF MARCOMANNIC WARS Andrzej Dubicki, Marek Olędzk
https://arheologie-istoriaartei-cluj.ro/Articole%202018/08_EN_2018.pdf
VIZITA LUI CARACALLA ÎN DACIA Sabin Popescu
https://biblioteca-digitala.ro/reviste/drobeta/21-DROBETA-arheologie-istorie-XXI-2011.pdf

Jerzy Kolendo, „Un Romain d’Afrique élevé dans le pays des Costoboces. À propos de CIL VIII 14667”, în Acta Musei Napocensis, XV, Cluj-Napoca, 1978, p. 125–130. https://www.biblioteca-digitala.ro/?articol=19417-un-romain-d-afrique-eleve-dans-le-pays-des-cistoboces-apropos-ce-lil-viii-14667–acta-musei-napocensis-actamn-muzeul-national-de-istorie-a-transilvaniei–xv-1978

https://adevarul.ro/stil-de-viata/magazin/povestea-lui-traian-cel-mai-mare-imparat-al-2335010.html