Drumul și Crucea Talienilor

“ÎN VALEA SABASEI

[…] În față, pe stânga și-n dreapta noastră, munții Sabasei, Borcei și Fărcașei se întindeau până dincolo de hotarăle ochilor, ca o mare încremenită de valuri violete cu nuanțe de aur; iar peste această priveliște nețărmurită, arșița de cuptor aruncase o rețea subțire de aburi fumurii, care dădeau întregului înfățișarea unei mări de opal. Căldura era covârșitoare și întreaga natură părea că răsuflă greu…

Intrasem pe prundul Sabasei, un pîrău limpede, care purcede din fundul munților Fărcașei, se furișează repede pe sub umbra pădurilor întunecoase ce încununează înaltele sale maluri de stînci calcarice și se aruncă în Bistriță drept Borca. […]

Munții păduroși, ce se ridicau de o parte și de alta, formau o alee pitorească de mesteacăni blonzi și de brazi posomorîți; pe alocurea, o stîncă enormă de calcar alb se ivea dintre negrul-verde al brazilor nemișcați; ici-colea, din cîte un unghi mai adăpostit al păretului de stîncă, răsărea, ca în familie, dintr-un strop de țărînă, un smoc de flori albastre cu corola ca un păhăruț de azur. S-ar fi zis că e o sărutare fragedă a naturii, depusă pe sînul sterp și dezolat al morții […]

Sosisem acum la gura Sabasei, la vărsarea ei în Bistrița; mă aflam, cu alte cuvinte, la Borca. Potopul lui Noe n-ar fi putut îngrămădi într-un singur loc atîția butuci, cîți erau sămănați fără regulă, și unii peste alții, pe prundurile Bistriței și ale Sabasei. Păduri întregi, abătute la pămînt, se scoborîseră din munți în vale și nu așteptau decît să intre pe dinții ascuțiți ai ferestrăului, care țipa de foame pe malul drept al Bistriței, la Gura-Borcei.”

“I. Negoițescu, într-un eseu din 1945 („Peisagistul Hogaș e un romantic de școală germană, ca și contemporanul său Eminescu, de care îl leagă unele izbitoare afinități strucuturale”) […]

Este Hogaș purtătorul unui mesaj care să intereseze azi? Altfel spus, este el „contemporanul nostru”? […]

La noi raportul om – natură nu devenise încă o problemă existențială. Abia se consacra, cu elanul de rigoare, ideea de oraș. Gustul publicului era îndrumat către „literatura nouă”, „modernistă”. […]

Ceea ce descoperim azi în Hogaș e anticiparea unei atitudini față de excesele alienante ale civilizației. La proporțiile vieții moderne (evenimente dramatice, viteză, aglomerație urbană, automatizare, poluare, nevroză, violență) nevoie de a redescoperi “morala naturii”, funcțiile terapeutice ale peisajului capătă accente impetrative. Etic, mesajul lui Hogaș e acela de a renova “sentimentul naturii”, ignorat o vreme, aflat într-o sesnsibilă criză în literatura recentă, și de aprivi cu un ochi proaspăt fața eternă a lumii.” (C. Hogaș, Amintiri dintr-o călătorie, postfață, Constantin Călin)

Prin scrierile sale, Calistrat Hogaș (1847-1917, sec. XIX – XX), devine contemporan cu sec. al XXI-lea.

Altădată parte a Domeniului Regal, Drumul talienilor sau Crucea talienilor de pe Muntele Stânișoara, cunoscut și ca Drumul Vitoriei Lipan sau Drumul Baltagului, care în urma dorinței regelui Carol I de a amenaja o legătură strategică, militară și comercială, între Valea Bistriței și Valea Moldovei, a fost construit de meșteri italieni și proiectat de ingineri austrieci, în perioada 1896-1902.
„Între anii 1888 şi 1901 cu cheltuielile domeniului Coroanei Regale de atunci se construieşte drumul forestier, pietruit, cu poduri şi podeţe de piatră, de către meşteri italieni. Drumul, cu o lungime de peste 50 de kilometri, şerpuia prin munţi, fiind vechea cale prin care muntenii făceau schimburi de mărfuri cu cei de la câmpie, prin Fălticeni. La sfârşitul lucrărilor, meşterii italieni construiesc pe cel mai înalt vârf la graniţa dintre Regat şi Bucovina o cruce înaltă de peste 16 metri din piatră sculptată, cunoscută în zonă drept „Crucea talienilor”. De aici se poate vedea Mălinul lui Nicolae Labiş, Sabasa sodoveniană, Rarăul sau livezile Fălticeniului. „Crucea talienilor” a fost sfinţită în anul 1902 de un sobor de preoţi ortodocşi, dar a fost distrusă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial” (preot Nicolae Cojocaru, parohia Borca).
“Timp de trei ore suim pe Stânișoara, șosea în laseuri crețe, poduri și viaducturi de artă, iar în vârf un monument de piatră, sculptat de-un priceput și om de gust, pe care se citește că șoseaua Cornu Luncei-Stănișoara a fost lucrată din 1896 la 1902” (ziarul Evenimentul, nr. 148, 1907).
Odată cu finalizarea drumului, italienii au ridicat o cruce de piatră înaltă de 16-18 metri (alte surse menționează 9 m), cu însemnele regalității române încrustate în aceasta.
După 15 ani, în decembrie 1917, această cruce a fost distrusă.
„Urmele rușilor pe Stânișoara sunt revoltătoare. Frumoasa cruce de piatră din vârful Stânișoarei nu mai este, nici frumoasele cantoane de adăpost. Unde-a stat regina Maria la masă în 1915, acum vezi un murdar bordei rusesc” (G. T. Kirileanu, Martor la istoria României).
Crucea Talienilor a fost refăcută de Primăria Mălini în anul 2022, pe același amplasament.

De asemenea, drumul pietruit la acel timp (peste 55 km construiți în condiții grele), cu șanțuri de scurgere, avea din loc în loc, cantoane, în care trăiau câte două familii care munceau la întreținerea drumului.
Muncitorii italieni au fost aduși în Mălini de trei antreprenori din nordul Italiei (zone aflate sub stăpânirea imperiului austro-ungar): Albuzzi, Celante și Fondianer.
„În 1898, antreprenorii italieni Giovanni Albuzzi şi GBA Celante au obţinut contractul pentru construcţia drumului Stânişoara-Sabasa, segment de drum ce făcea legătura între Mălini şi Borca. La 12.02.1898 cei doi antreprenori aduc la Mălini 17 muncitori italieni pentru lucrări de terasament pentru o perioadă de 6 luni, care ulterior se va prelungi. În luna aprilie a aceluiaşi an mai sunt aduşi încă 10 italieni. Cei doi antreprenori locuiau în Mălini, unde numărul italienilor ajunsese în 1898 la 46 de bărbaţi, cinci dintre ei luându-şi şi soţiile. GBA (Antonio) Celante sosise în Mălini în 1896 la vârsta de 43 de ani. Giovanni Albuzzi, în vârstă de 33 de ani în 1898, venise în România tot în 1896 împreună cu soţia sa, Natalia (23 ani) şi fiica lor de 3 ani, Valeria”, (Dorel Bălăiță, studiu publicat în Anuarul Muzeului Național al Bucovinei,2022).
„Toată piatra pe care au folosit-o la poduri și la fundații a fost cioplită manual și au adus-o din cariere până aici cu care cu boi. Ca liant au folosit nisipul cu var. Balustradele podurilor („timpanele”) au fost toate rotunjite manual. Fundația drumului este la -5,30 metri; am spart cu picamerul, dar după cum vedeți, am ajuns la -5 metri și mai există piatră în fundație” (Ing. Florin Pavel Dumitru).
Unele legende povestesc că pe potecile din Pasul Stânișoarei (Pasul Hălăuca)ar fi umblat și Petru Rareș, fugind de turci, în Transilvania, spre cetatea Ciceului.
După 1963-1964, drumul a fost abandonat, deteriorându-se treptat.
„Când eram student, urcam adesea până pe munte, cum îi spunem noi, aici, platoului pe care se află Crucea Talienilor. Era drum de piatră, greu accesibil, dar folosit de localnici pentru a trece dintr-o parte în alta. Locurile, după cum vedeți, sunt de o frumusețe rară. Mai de mult, aici, pe Stânișoara, erau multe stâne – o parte erau ale noastre, ale celor din Mălini, iar altele erau ale celor de peste munte, de la Borca. Era «raiul stânelor», așa spuneau oamenii” (părintele Florin Sava).
– în august 2025, Drumul Talienilor (șoseaua ce traversează Stânișoara dinspre Cornul Luncii, trecând prin Mălini, spre Borca) a fost finalizat, asfaltat la standarde moderne (DJ 209 B), în urma unui proiect de modernizare și reabilitare care a început în 2020.
– urme ale lumii patriarhale a a așezărilor rurale românești de altădată pot fi văzute și astăzi de cei care au drum prin localitățile învecinate – Mălini, Iesle, Poiana Mărului, Sabasa, Borca.
“De aici se iese spre Muncelu, se duce la Crucea italienilor și de la Crucea italienilor trece în Borca, Sabasa. În cealaltă parte, poteca duce spre Negrileasa, spre Stulpicani. În altă parte, poteca duce spre Mălini, Slatina, Găinești…” (Toader Ștefănoaia, pădurarul care îi ducea cartofi și pesmeți Sfântului părinte Ilie Cleopa, atunci când era pustnic în munții Stânișoarei).
„Monumentul ostașilor români căzuți în luptele din august 1944
În intervalul 23-28 august 1944, pe direcția Mălini-Văleni-Stânișoara-Culmea Stânișoarei-Borca, au avut loc lupte crâncene, hotărâtoare între ostașii armatei române și militarii germani aflați în retragere. În această zonă au acționat, cu curaj nemărginit și spirit de luptă exemplar, ostași ai Regimentului 3 Grăniceri, ai Batalionului 1 din Regimentul 6 Grăniceri, precum și ai Companiei 11, comandată de căpitanul Vasile Teodoreanu.
În memoria acestor eroi, la poalele munților Stănișoara, s-a ridicat un monument comemorativ. Monumentul, în prima sa formă, a fost inaugurat la 22 august 1964.
După aproape o jumătate de secol, în toamna anului 2013, la inițiativa primăriei comunei Mălini, monumentul a fost regândit și reconstruit, semn al recunoștinței față de ostașii români care și-au dat viața în luptele susținute pe aceste locuri.”
Monumentul a fost ridicat acum peste un secol în Obcina Stânişoarei.
***
Drumul Talienilor unește comuna Borca (jud. Neamț) cu comuna Mălini (jud. Suceava) prin Pasul Stânișoarei din Obcina Stânișoarei.
Cel mai înalt punct este în Pasul Stânișoarei (1235m). Lungimea drumului este de 55.22 km, dintre care 33.6 km aparțin de jud. Suceava și 21.62 km de județul Neamț.
Din vecinătatea crucii se poate zări spre sud-est vârful Bivolu (1530 m), iar spre vest poate fi observat Vârful Rarău.
Munții Stânișoarei se împart în două grupe principale: în nord – Munții Suhăi, iar în sud – Munții Sabasei. Acestea sunt delimitate la est de Valea Suha Mare, iar la vest de Valea Sabasei.

***
Mihail Sadoveanu și-a construit o casă la Fălticeni, la începutul veacului al XX-lea; se spune că romancierul, aflat pe la Sabasa a aflat de la niște ciobani despre o crimă, care a stat la baza romanului Baltagul (tradus în 17 limbi), unde amintește despre Crucea talienilor.
Sabasa are atmosfera tipică a satelor de munte, cu păduri de brad. În cimitirul satului, unde M. Sadoveanu a plasat înmormântarea rămășițelor lui Nechifor Lipan, descoperite într-o râpă, se regăsește și crucea poetului Aurel Dumitrașcu (21.11.1955 – 16.09.1990).
Între anii 1884-1947, comuna Borca (cu o suprafață de 19980 ha) a făcut parte din Domeniile Coroanei Regale, administrator fiind Iancu Kalinderu.