
„Nu avem nevoie de bani, ci de minte“ (Ion Ionescu de la Brad)
Se pare că încă este de actualitate.
Un autor drag mie, numit “Poetul lui Hristos și al României”, preotul Constantin Virgil Gheorghiu, în cartea Spioana, scria, printre altele, despre noțiunea prezentului, astfel:
“Now, prezentul este modul de a trăi al animalelor.
[…] Fără trecut și fără viitor.
[…] Nici vorbă de ieri ori de mâine. Din punct de vedere științific, teologic, moral, practic, prezentul nu există: de când și-a făcut apariția, el devine trecut. A nu trăi în el înseamnă a nu avea existență, a fi în neant. Precum animalele.”
În aceeași carte, preotul Virgil Gheorghiu mai scria și următoarele:
„în vremea noastră popoarele civilizate sunt absorbite de lucruri foarte serioase: poluarea mărilor, a oceanelor, poluarea râurilor și a atmosferei. Sunt atât de preocupate de această poluare periculoasă a mediului natural, că nu au timp să se îngrijoreze de o asfixie mai gravă și mai ucigătoare: poluarea creierelor. Poluarea sufletelor, poluarea inimilor, poluarea moravurilor, poluarea spiritului.
Creierul omului este poluat. Sentimentele sunt poluate. Raționamentele sunt poluate. Ideologiile sunt poluate. Chiar visele omului sunt poluate…
[…] De poluarea spiritului și a creierelor națiunile civilizate nu au timp să se ocupe. Nu intră în planurile lor. Și orice națiune civilizată lucrează cu planuri. Poluarea sufletelor nu este înscrisă aici. Laboratoarele sunt incompetente înaintea unei astfel de asfixii. Și, atunci când ești civilizat, te deprinzi să nu lucrezi decât în laborator, folosindu-te de statistici. Nimeni din această lume a sublimului progres tehnic nu-și dă seama că poluarea creierelor, a spiritului omenesc, doctrinelor, ideologiilor, sentimentelor și viselor este mai mare decât toate celelalte poluări, precum cea a apelor ori a atmosferei și pădurilor.
Poluarea spiritului pune în pericol de moarte iminentă unica capodoperă autentică a cosmosului care este omul. Nu trebuie subestimată primejdia care atinge peștii mării, microorganismele marine, plantele, arborii, iepurii, cerbii…Dar când regele creației, omul, capodopera naturii, se află în primejdie, e ridicol să te ocupi mai întâi de viața iepurilor și a broaștelor.
[…] Proverbul: “Atunci când Dumnezeu vrea să pedepsească un om îi ia mai întâi mințile” își află ilustrarea aici.”
Revenind.
“Guvernul este «sluga poporului»“, mai zicea Ionescu. […] Acesta nu era comunism; era numai un sfânt respect de poporul suveran, respect de care Ionescu toată viața a dat probele cele mai neîndoelnice.” (Bogdan-Duică, G., 1922)
“[…] acei cari în trecut s’au îndesat să vă represinte, n’au fost în stare să se represinte nici pe dânșii și au ajuns în mâna puterei numai niște instrumente de apărare asupra tuturor și de asuprire nelegiuită chiar în exercițiul dreptului acestuia de alegere. Prin comitetele ce’și înființază dispun de voi fără de voi și fără de știrea voastră, ei au aruncat sorți asupra cămeșei voastre, ca asupra aceleia a mântuitorului lumei. Și conspiră ca se vă impue prin silă sau prin înșelăciune candidații supuși lor. De aceea vin ca să vă dau un sfat, să vă poteți apăra de uneltirile și intrigile lor și să risipiți dinaintea voastră neguria acestei corupțiuni și a minciunei.
Acei ce nu se sfătuesc cu voi chiar pentru binele vostru, n’au cugete curate pentru voi. Sunt niște farmazoni de alegeri cari voesc să pue sub aripile voastre ouăle lor, ca voi să scoateți puii de corb, care să vă scoată ochii.
Nu vă lăsați, frați săteni, nu vă lăsați, ca să fiți jertfa unei conspirațiuni care are de scop nu numai să vă batjocorească, să vă desbrace de drepturile voastre, dar să vă facă ca cu mâna voastră să le dați puterea de a vă răsturna din înălțimea drepturilor voastre suverane.
Voi sunteți partea cea mai însemnată a puterei țărei, voi plătiți dările cele mai însemnate; voi dați mulțimea fiilor voștri […]
Nu mai stați, fraților, la îndoeală. Dacă veți alege ca în trecut, tot în starea de astăzi aveți să rămâneți, și tot ca în trecut aveți să pătimiți.
Eu adevăr, zic vouă, că dacă nu vă veți deștepta ca să alegeți de ai voștri și pentru voi atunci răul ce va urma va fi mai mare și mai amar, căci voi cunoscându-l mai dinainte l’ați lăsat se vecinicească spre nenorocirea voastră. Sfatul meu este acesta: se nu vă alegeți representanți pe cei recomandați de sus sau de jos, și să vă deschideți ochii, să alegeți voi bărbați cari în Adunările țărei să fie buni pentru voi, iar nu numai pentru sine-și și pentru asuprirea voastră.” (Bogdan-Duică, G., 1922)
“Ion Ionescu dela Bradu este un uitat: Ce ușor uită Românii pe binefăcătorii lor!“, scria Bogdan-Duică în anul 1922, în Istoria țărănismului, vol. II, Viața și opera întâiului țărănist român Ion Ionescu de la Brad (1818–1891).
Oare chiar așa să fie?
Poate că da, poate că nu. Dar atâta timp cât mai există câteva omagii sfioase, numele lui Ion Ionescu de la Brad nu va fi uitat, cel puțin în județele Neamț și Bacău, unde pare-se că dăinuie o străveche licărire; moldovenii nu l-au uitat, nici generațiile anilor ’80, nici cele mai de pe urmă.
“Economia națională, organul lui P. S. Aurelian, îi scrisese un necrolog de 7 ½ rânduri, care se termina, ce-i drept, așa: „Suvenirea sa va fi vecinică între Români“. (G. Bogdan-Duică, 1922)
Cel mai vizibil omagiu, atât pentru comunitatea locală, cât și pentru puținii trecători prin Roman, care se avântă la o scurtă plimbare prin Parcul Municipal din oraș, altădată numit și Grădina Mare a Romanului (acolo unde și Regina Maria se plimbase cu barca pe micuțul lac, conform unei imagini din 1925), este “Bustul lui Ion Ionescu de la Brad” amplasat central, chiar la intrarea în parc, strada Ștefan cel Mare. Oficial, acest bust a fost înscris în Lista Monumentelor Istorice de către Direcția Județeană pentru Cultură Neamț, având cod LMI NT-III-m-B-10743.
Despre fosta Grădină Mare a Romanului se spune că a funcționat între anii 1906-1968, având două fântâni arteziene. În locul artezienei din Rondul I a fost instalat bustul lui Ion Ionescu de la Brad (1968). Amenajarea acestei grădini a început în anul 1863, în capătul estic al pădurii Teiului, plantându-se foarte multe specii rare de copaci, fiind amenajat inclusiv un mic lac.


În prezent, Parcul Municipal din Roman figurează în registrul oficial ca având o suprafață de cca. 17.1 ha (171009 mp). Se remarcă printr-un lac cu debarcader, care permite plimbări de agrement cu hidrobicicletele (01 mai – 30 septembrie). De asemenea, lacul are trei insulițe, prima fiind dedicată lui C. Brâncuși, prin amplasarea unor reproduceri de opere celebre ale sculptorului (Masa Tăcerii, Coloana Infinitului).


Cea de-a doua insulă se numește Planeta Verde și adăpostește o multitudine de specii de păsări, printre care lebede, rațe, păuni, porumbei etc., în timp ce pe a treia insulă se află o cascadă mică amenajată într-un punct superior care oferă o frumoasă priveliște asupra parcului și insulei Planeta Verde.





De asemenea, în Parcul Municipal se mai găsește și o rotondă a scriitorilor, prezentând busturile a zece personalități, precum: Miron Costin, M. Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale, A. Vlahuță, G. Coșbuc, Mihail Sadoveanu, Ion Creangă, Mihai Eminescu și G. Enescu. Totodată, ca punct de divertisment, în sezonul rece este amenjat un patinoar.
Cu părere de rău remarc faptul că, în ciuda unei prezențe umile, ștearsă de ploi și colorată în nuanțe de Bryophite verzi, a bustului marelui agronom, semnificația acestuia este ironic, pur simbolistică, abstractă ori chiar inexistentă pentru alții, conform zicalei populare care spune „Teoria ca teoria, dar practica ne omoară.„
În plus față de acest trist aspect care, personal îmi pare că reliefează un „strălucit” sentiment de recunoștință pentru înaintașii noștri, ideea organizării unui târg sau a unei piețe volante, în preajma acestui „ecosistem viu” al bustului, posibil să nu fi fost nutrită în mintea cuiva, de vreme ce această creație părăsită pune sub semnul întrebării însăși dezvoltarea și modernizarea agriculturii românești, care pare astfel sortită conservării naturale.

Un alt omagiu, din păcate vizibil mai mult pentru localnici, este o placă comemorativă, dezvelită la 27 iunie 2018, așezată pe fosta casa părintească din Roman, acolo unde Ion Ionescu de la Brad și-a petrecut o parte din viață. Până în prezent, m-aș fi așteptat ca această casă să poată fi vizitată așa cum sunt accesibile și alte case memoriale.
Cu toate acestea, o casă memorială a lui Ion Ionescu de la Brad există.
Adevărat, aceasta este prea puțin cunoscută. Autorul D. Ichim, în articolul său „Oameni de știință și cultură din județul Bacău”, publicat în revista de cultură Țara Bârsei, în anul 2002, ne povestește despre această casă memorială, care nu se află la Roman, ci în județul Bacău, în comuna Negri, satul Brad, “așezat pe stânga Siretului, la adăpostul dealului Stânca”, acolo unde agronomul Ion Ionescu de la Brad, “a adus mari contribuții la modernizarea agriculturii romanești. […] și unde a fost proprietarul moșiei pe care el își pune în practică cea mai mare parte din planurile sale. Tot aici, la Brad, sunt înmormântați părinții, străbunii și chiar dânsul.
Loc cu adânci rezonanțe istorice, acropola de la Brad adăpostește, pe Iânga urmele de locuire din epocile neoliticului și bronzului, și cetatea dacică Zargedava (sec. IV î.Hr. – sec. II d.Hr.).
[…] Deoarece din vechile construcții de pe moșie nu s-a mai păstrat nimic, Casa memorială închinată lui Ion Ionescu de la Brad a fost amenajată în școala satului, situată între troița satului și albia Siretului. Aici a fast amenajată o mică expoziție memorială. În anul 1991, prin grija și strădania cercetătorilor și truditorilor în agricultură de la Stațiunea de Cercetare și Producție Legumicolă Bacău, s-a fixat pe un soclu placat cu marmură bustul de bronz al lui Ion Ionescu de la Brad.”
Același autor menționează că Ion Ionescu de la Brad a “cultivat printre primii în Moldova sfecla de zahăr și floarea-soarelui. A realizat primele perdele arboricole de protecție a câmpului; a facut o „ferma mică” și o „fermă mare”, ambele experimentale. A întemeiat o școală de agricultură și a făcut o grădină botanică cu peste 700 de specii.”
Bineînțeles, în zona Romanului, dar și a Bacăului s-au desfășurat evenimente dedicate lui Ion Ionescu de la Brad, implicit în perioada 23-24 iunie 2018, când a avut loc cea de-a XXVI-a ediție a Simpozionului Național de Istorie și Retrologie Agrară din România, dedicată împlinirii a 200 de ani de la nașterea primului mare agronom român, la care au participat diferiți reprezentanți ai autorităților locale, oameni de știință, cercetători, preoți, precum și urmași ai familiei sale.
Ion Ionescu de la Brad
(n.24.06.1818, Roman, jud. Neamț – d.16/28.12.1891 sau 01.01.1892 după altă sursă, Brad, com. Negri, jud. Bacău)

“una dintre cele mai importante personalități ale secolului al XIX-lea, în egală măsură om de știință – ilustru agronom, economist și statistician, membru de onoare al Academiei Române, dar și om politic – participant la marile evenimente care au jalonat istoria devenirii noastre ca stat național, modern, independent și unitar: revoluția de la 1848, Unirea de la 1859, reforma agrară de la 1864, războiul de independență de la 1877–1878 […] Meritul cel mai mare al lui Ion Ionescu de la Brad este acela de a fi cercetat agricultura țării și de a-i fi dat o nouă orientare tehnică, pe baza științei și a experienței acumulate în ani lungi de studii. Este primul experimentator român în domeniul agriculturii și primul zootehnician cu bază științifică”. (Gabriel Croitoru, 2015)
„Subiectul central care se degajă din bogata și nu mai puțin interesanta biografie a lui Ion Ionescu de la Brad, este de fapt tema fierbinte a întregii societăți românești din secolul al XIX-lea, problema agrar-țărănească. Bogata activitate pe care acesta a dedicat-o de-a lungul vieții sale de peste șapte decenii rezolvării problemei agrare transpare atât din acțiunile pe care le-a desfășurat în calitate de Vicepreședinte al Comisiei Proprietății la 1848, recomandat chiar de Nicolae Bălcescu, de Inspector General al Agriculturii care avea drept misiune supravegherea aplicării cât mai corecte a reformei agrare de la 1864, funcție în care a fost numit de Alexandru Ioan Cuza, cât și din lucrările teoretice pe care acesta le pune la dispoziția proprietarului de pământ în scopul ameliorării condiției sale.” (Gabriel Croitoru, 2015)
“Ion Ionescu de la Brad, a fost fiul iconomului Ion Isăcescu şi al Saftei (Elisabeta), născută Toader Cima, preot la biserica Sf. Gheorghe din Roman. Ion s-a născut la 24 iunie 1818 în casa părinţilor săi de pe strada care îi poartă numele din anul 1968, nr. 8 din oraşul Roman. La vîrsta de 7 ani este dat la şcoala domnească din Roman, de la Biserica Albă. Aici, dascălul Verescu, care îi preda limba română, l-a „botezat” Ionescu, adică fiul lui Ion şi astfel pronumele Ion a devenit nume patronimic. Aşa i-a rămas numele, lui şi fratelui său Nicolae.
În casa părintească a văzut şi a simţit din plin greutăţile vieţii, a căpătat şi a păstrat un cult deosebit faţă de înaintaşii săi, faţă de oamenii satelor, de munca cîmpenească a acestora. Ajunge să înveţe la Iaşi, în Franţa şi apoi a învăţat toată viaţa. Nu încetat, însă, de a învăţa şi pe alţii prin tot ce a scris şi a făptuit.” (G. Burlacu, M.S. Rădulescu, 1990)
„În casa de lângă curtea bisericei Sf. Niculai, în Roman, se născu Ion Ionescu la 24 Iunie 1818.
Fecior de preot, nepot de preoți, Ion trebuia, firește, să învețe carte. Făcându-se de 7 ani — așadar în 1825 — tatăl său l-a dat la școala la Episcopie, unde a învățat greceşte la dascălul Melidon. Românește a învățat la școala domnească, la dascălul Verescu. Iar psaltul dela Precista îl învăța psaltichia.
[…] Educația religioasă și-o făcea, însă, la biserica tatălui său, la Sf. Niculai, unde: trăgea clopotele, cânta, ceti, slujia pe lângă preot, zicea crezul și tatăl nostru, ceti și apostolul, ba până și cu discul umbla! De-atunci s’au înfipt în memoria copilului ideile biblice, la care adeseori revine în scrierile sale; de-atunci s’a așternut întâia pătură de patetie, ce apare din când în când în vorbele lui.
[…] Plecând în străinătate I. Ionescu s’a crezut dator să-și dea sie-și, zilnic, seamă de întrebuințarea timpului său din minutul ce a eșit din patrie până când s’a înturnat, scriind anume „jurnalul său de agricultură“ și arătând, pe rând, ce a învățat la institutul dela Roville, ce la Camile Beauvais, în călătoria sa prin Belgia și Flandra, precum și în Paris, unde s’a ocupat cu studiile accesorii ale agriculturei. „Acest jurnal, scris de mână, cuprindea 10 volume!“
La 1842 I. Ionescu regretă că nu are mijloace să-l tipărească, să învețe și pe alții ce el învățase cu atâta zel în străinătate. […] Pe când se află încă la studii, în Franța, I. Ionescu s’a dus și în Auxerre (Champagne), la Depreau, la care a stat șase luni, ca să învețe a face vin de șampanie. Iar când s’a întors în țară i-a făcut lui Mihaiu Sturza-Vodă șampanie din vinul cules de la via acestuia, dela Socola! El a fost, deci, “întâiul fabricant de șampanie în România”.
[…] De pe înălțimile chimiei lui Dumas și ale economiei politice a lui Blanqui, I. Ionescu, întorcându-se în țară, se coborî—văcar la cirezile lui Mihail Sturza, care-l susținuse în Franța.
<<Întorcându-mă înapoi, Mihaiu Sturza Vodă, care cheltuise cu mine, m’au trimis la țară, unde aveă vite și m’au făcut văcariu! Văcar, ce-i drept, mai mare peste ceilalți văcari, dar tot văcariu. Mâncam brânză și mămăligă, ascultam de toate pornicele arendașilor ce veniau de mă priveghiau. Am stat un an de zile văcar și am căutat atât de bine de vite, cât am și pus la îngrășat două cârduri de boi. Cu vitele îngrășate m’am dus și le-am vândut un cârd la Pesta, și altul la Viena. M’am întors înapoi cu desagii plini de galbeni, și m’am dus de i-am dat lui Vodă. Vodă au fost atât de mulțumit de mine, cât nu m’au mai trimis la vaci; m’au oprit lângă dânsul făcându-mă director în administrarea moșiilor sale>>“. (Bogdan-Duică, G., 1922)
“Recomandat fiind Domnitorului Mihai Sturdza, ca un elev silitor la învățătură, așezat și cuminte și mai ales cu bune purtări, este trimis să învețe agronomia în Franța. Se pare că Domnitorul Sturdza se gândea să-l pregătească spre a face din el un bun administrator al numeroaselor sale domenii.” (Slăvescu V., 1943)
În lucrarea sa din 1922, autorul Bogdan-Duică a reliefat foarte bine faptul că „Geniul societății vechi era războiul; geniul celei nouă este pacea.”, citându-l pe Ion Ionescu de la Brad: “<<Societățile moderne caută a se înavuți: făcând tuneluri pe sub fluvii, ridicând canaluri pe d’asupra văilor, durând poduri peste înălțimile munților, sfărâmând zăvoarele de aramă ale marginilor țărilor, unind neamurile de aceeași chărție, ridicând cotunurile păzite de vameși și înfințând în nația germană Zöllverein-ul și în cea română Moldovalachia, cu un cuvânt: așternând calea către înfințarea națiunilor omogene și către legăturile pacinice dintre toate puterile omenirii>>“.
Același autor menționează în continuare că atunci când Ion Ionescu de la Brad a fost acuzat că este comunist, acesta “a revenit în Foaia de agricultură, arătând iarăși că a lupta pentru împroprietărirea țăranilor nu este comunism, și că rău fac cei ce, cu astfel de vorbe, sperie pe naivi. La 1858 Ionescu deveni chiar batjocuritor, când scrise despre sperietorii cu comunismul: <<Întocmai cum se pun în ogoarele de mălaiu sperietoare de vrăbii, cu care ingeniosii noștri cultivatori al vechiului sistem se măgulesc a-și apăra mănoasele recolte de stricăciunea nemernicilor păsăruice; asemenea patrioții noștri, grijalivi de lucrul public, ca gospodarii de mălaiu, cu cuvintele sperietoare de nătări, socot a apăra societatea, pre carea nimene n’o amenință în principiurile fundamentale ale familiei și ale proprietății. Este o vorbă: Dă-i nume de turbat, ca să-i poți da în cap.>>“.
“Când în vara anului 1848 izbucnește revoluția națională din Muntenia, Ion Ionescu fuge de la Săbăoani și se duce la București, cu ajutorul lui Vasile Alecsandri, unde este chemat de N. Bălcescu, Eliad și Tell, în vederea desăvârșirii reformei agrare ce se plănuia de Guvernul Provizoriu. Este locul să se amintească aci că tânărul agronom avusese prilejul să cunoască pe Nicolae Bălcescu la moșia Mânjina din Covurlui a lui Costache Negri, unde se dusese de sărbătorile Paștilor în 1846, și discutase cu amănuntul principiile fundamentale ale emancipării sătenilor.
[…] Vieața dusă de agronomul și economistul nostru în Turcia, între 1849 și 1857, este excepțional de interesantă și cu totul unică în felul ei.
Surghiunit din patrie, pentru că participase și luptase pentru emanciparea neamului său obijduit, odată ajuns la Constantinopole, el va desfășura o activitate puțin obișnuită și în diferite direcțiuni, mai întâi cu condeiul apoi cu fapta, ajungând a ocupa funcțiuni înalte în Împărăția Otomană și devenind omul de încredere al Marelui Vizir Reshid, care îi încredințează spre administrare întreaga lui avere.
Pentru un „revoluționar român”, o astfel de carieră în țară străină era de sigur ceva cu totul neașteptat. Numai prin calitățile lui de pricepere și energie ajunge să dobândească o astfel de situațiune.” (Slăvescu V., 1943)
– primul inginer agronom român, primul profesor de științe agricole din România (1842-1848), promotor al introducerii metodelor moderne în agricultură, profesor de contabilitate și economie politică la Iași, profesor de agricultură la Școala Normală din București, inspector general al agriculturii (1864-1869), conducător al Institutului de agricultură de la Pantelimon, membru corespondent și membru de onoare (1884) al Academiei Române, deputat în Colegiu 4 Roman (ales în 1876), economist, primul director al statisticii din Moldova, membru al Societății de statistică din Londra, ctitor de monumente istorice religicoase (în perioada 1853-1857 a ctitorit o biserică din localitatea Pyrgetos (Tesalia), Grecia, având hramul Sf. M. Mc. Gheorghe, a cărei pisanie amintește că biserica a fost făcută de către “boierul căminar din Moldova Ion Ionescu”), deținător de ranguri onorifice sociale, precum pitar (1841), serdar (1843) și căminar (1856);
– în data de 14.08.2018 i-a fost conferit tilul de cetățean de onoare prin H.C.L. nr. 93 din 27.04.2018;
– finalizându-și studiile în Franța, la începutul lunii octombrie 1840, acesta s-a reîntors în țară, însă nu la Roman, ci la moșia Văcăria Domnească de la Cioara, în apropiere de Hârlău, fiind numit văcar și administrator;
– a militat pentru un viitor mai bun al poporului român, pentru îmbunătățirea situației țăranilor și pentru accesul la proprietatea funciară (recunoașterea drepturilor de proprietate ale acestora); a susținut necesitatea modernizării agriculturii în funcție de condițiile locale, precum și construirea unei societăți rurale prospere, având concepția că progresul societății românești era strâns legat de aceasta;
– vicepreședinte al Comisiei proprietății (1848) la inițiativa lui Nicolae Bălcescu, consultat de A. I. Cuza, pentru a contribui la un proiect de lege pentru reforma agrară privind înfăptuirea articolului 13 al Proclamației de la Islaz (“13. Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin despăgubire”), privitor la problema agrară;
– în mai 1845, li s-a alăturat lui Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri și Costache Negri, în programul revoluționar de eliberare națională;
– în timpul revoluției de la 1848 a fost arestat, dar a reușit să evadeze și să treacă în Transilvania, rămânând acolo până în luna februarie a anului 1849; ulterior a fost exilat în Turcia (timp de opt ani și patru luni), unde a îndeplinit diferite funcții de consilier imperial, administrator al domeniilor marelui vizir, precum și director al Școlii de agricultură din San-stefano, înființând și trei ferme-model;
– s-a căsătorit în 1855 („luând o fată a cărei mamă era grecoaică și tata neamț de la Stuttgart”), ulterior, la revenirea în țară (1857) fiind părăsit de soție, aceasta „dându-se în dragoste cu un altul”; ulterior, Ion Ionescu nu s-a mai recăsătorit și nici nu a avut urmași direcți;
– a tipărit mai multe monografii, un studiu intitulat Excursie agricolă în Dobrogea, a înființat gazete, cea mai cunoscută fiind Țeranul român (1861-1863);
– a fost trimis în judecată de către boierii români, pentru că acesta milita pentru drepturile țăranilor și a fost condamnat la trei luni de închisoare la Mănăstirea Neamţ;
“Scârbit de lumea politică I. Ionescu se închise în Bradul său, ocupându-se numai cu lumea sa: ca să-i fie aproape, în 1882, a adus moaștele tatălui său și ale mamei sale și, într’o ladă de fer, le-a îngropat lângă ferestra bisericei; ca să continue opera lor, a restaurat biserica și a făcut clopot nou, clopotniță nouă; a îngrijit de muncitorii săi iubiți, de animalele sale, care-i erau dragi ca și oamenii. Și era astfel îndestulat și liniștit la bătrânețe. […] Iubind ce mai rămăsese prin Imperiul său, Ionescu mai trăi vre-o opt ani; și muri și el în 1 Ianuarie 1892, în vârstă de 73 de ani și șase luni.” (Bogdan-Duică, G., 1922)
„Ajuns la capătul sănătății sale, la numai 74 de ani, Ion Ionescu de la Brad își dă ultima suflare în singurătatea de aici, la ora 21 în ziua de 16 decembrie 1891 (stil vechi). Aici pe acropola de la Brad unde de peste veacuri dăinute mîndri daci, Ion Ionescu, mare moldoveam și român, s-a înfrățit pentru totdeauna cu ei, cu părinții și înaintașii lui.
[…] Brad este un mic cătun format prin roirea caselor din localitatea Drăgești (țin. Roman), pe locurile comisului Ion Movilă pe la jumătatea secolului al XVIII-lea.” (Burlacu G. și Rădulescu M.S., 1990)
– la Brad, pe moșia al cărui proprietar devenise (cumpărase prin licitație de la stat ceea ce a mai rămas după împroprietărirea țăranilor), alături de fratele său, în 1869, a înființat și a condus o “Fermă model pentru cultura mică a țăranului, o Școală particulară practică de agricultură (1870-1873) și o Casă de cruțare școlară (1879-1885)”, adâugându-și astfel și renumele „de la Brad”;
„<<eu cătam să cumpăr mai mult suvenirurile copilăriei mele și ale părinților mei decât pământul moșiei…>>. Moșia Bradului cuprindea la început numai 97.5 fălci sau 139 ha și 64 arii, fiind cumpărată împreună cu fratele său, Nicolae, cu suma de 1050 lei.” (Burlacu G. și Rădulescu M.S., 1990)
“ […] Schitul Bradu nu este locul nașterei sale; este numai schi-tul depe moșia sa, unde a închis ochii, dar pe unde el mult a umblat încă din cea mai fragedă copilărie.
Așezându-se la moșia aceasta, cumpărată târziu dela stat, chemând la sine—în 1870—pe toți ceice ar fi voit să învețe chiar dela el agricultura, I. Ionescu arătă celor ce-ar voi să vie, drumurile și poziția Bradului astfel:
<<Schitul Brad este pe malul Siretului, între Roman și Bacău, ceva mai jos de posta Galbenii și de gara drumului de fier,>>
[…] la Bradu locuia <<tatăl moșu, tatăl mamei și bunicuța, mama tatei>>. Tata moșu acolo au și murit schimnic; și l-au îngropat lângă biserică. Pe lângă tata moșu și bunicuța mai aveam la Brad și un bun prietin, pe Petrachi, care căuta moșia și de schit și care mai nainte fusese băet în casă la noi>>. Îndată ce-a putut să stea călare pe spatele lui Bunduc, copilul începu a trece apele Moldovei și a călări la Bradu, la tatu-moșu, la bunica. Duminecele, regulat, pleca dimineața călare și seara venia înapoi, în trăsură, cu mama și cu tata.” (Bogdan-Duică, G., 1922)
„Scăpând de greutăți și datorii, frații Ionescu au adus de la Iași osemintele părinților pe care le-au reînhumat la Brad, au prohodit sacrele relicve în străbuna baștină de aici, în ziua de 24 iunie 1882. Tot aici a fost înmormântat și preotul Toader Cima de la Roman, tatăl mamei fraților Ionescu, care s-a călugărit cu numele de Teoctist. E posibil aici să mai fi fost inmormântate monahia Iustina, mama preotului Toader Cima și mama lui Ion Isăcescu, deci bunica de pe tatăl lor.” (Burlacu G. și Rădulescu M.S., 1990)
Fratele său, Nicolae Ionescu a fost avocat și ministru de externe al României (24.07.1876-03.04.1877), fiind numit “privighetoarea Moldovei” datorită talentului său oratoric. Născut în anul 1820, în casa părintească de la Roman, fratele lui Ion Ionescu, a fost numit profesor de istorie la Academia Mihăileană (1852) și a colaborat cu M. Kogălniceanu la ziarul Steaua Dunării. Nicolae nu a fost căsătorit, însă a avut un copil cu Elena Sturza, care s-a numit Eugen Ionescu (n. 1860, Iași). Nicolae a decedat la Brad, la 24 ianuarie 1905, fiind înmormântat lângă fratele său.
Ion Isăcescu, fiu al lui Ștefan și al Saftei Isăcescu, s-a născut în mahalaua Mohoreni, din orașul Roman, unde se afla și biserica Sf. Nicolae, care fusese ridicată de către negustori brașoveni, în sec. al XVIII-lea (1747-1769). Fiu de preot, împreună cu enoriașii parohiei, a zidit clopotnița bisericii Sf. Nicolae (1810). A învățat meșteșugul cojocăriei, apoi al blănăriei. S-a căsătorit cu Safta (Elisabeta), fiica lui Toader Cima, preot la biserica Sf. Gheorghe din Roman. A devenit „diacon, apoi preot-iconom, protopop și nacialnic al Schitului Brad, veche ctitorie a isăceștilor. […] În anul 1834, în urma unor neînțelegeri cu episcopul Meletie, este dat afară de la schitul Brad. Peste câțiva ani, la 9 martie 1837 decedează, fiind înmormântat la biserica Trei Ierarhi din Iași. Safta Isăcescu, neavând cu ce achita integral datoriile, a început să vîndă toate lucrurile de preț din casă, chiar și pe aceasta.Vînzarea casei s-a făcut pentru datoria de 4013 lei, înainte de 15 iunie 1839, prin Judecătoria ținutului Roman. Sărăcită și fără casă a trebuit să locuiască, probabil tot în orașul Roman, dar pe ușile altora. Era, cum spune Ion, <<săracă, dar curată, hrănindu-se cu furca și crescându-ne și pe noi>>. În cele din urmă e posibil să se fi mutat la Iași, unde se aflau și cei doi feciori și unde a decedat la 6 iunie 1859, fiind înmormântată tot la Trei Ierarhi. Rămășițele pământești ale părinților au fost aduse, de fii recunoscători, la 24 iunie 1882 în străbuna moștenire de la Brad.” (Burlacu G. și Rădulescu M.S., 1990)
Aceeași autori menționează și despre existența a două surori ale lui Ion Isăcescu, și anume Ileana, care a fost căsătorită cu tatăl mitropolitului Veniamin Costache, Grigorie Costache, ulterior având și un al doilea soț, și încă o fată despre care nu precizează vreun nume, dar se cunoaște că a fost căsătorită cu Mavrichi, și care au fost ulterior proprietarii casei lui Ion Isăcescu și al Saftei, din momentul în care aceasta a fost vândută, în 1839.
„Iată ce scria Nicolae Ionescu, fiului său Eugen, la 28 decembrie 1893 <<mie-mi pare bine că Mavriki este astăzi proprietarul casei părintești de la Sf. Niculai.>>”.
În anunțul publicat în „Foaie sătească a Principatului Moldovei”, nr. 3092 din 15 iunie 1839, prin care casa din Roman era scoasă la vânzare, erau oferite și detalii despre dimensiunile proprietății, cu referire la terenul care avea 26.2 m pe latura vestică, 63 m la stradă, pe latura sudică, 31.2 m la est și 55.2 m spre nord, către biserică.
Ion Ionescu de la Brad menționa despre casa părintească următoarele:
aceasta „se afla lîngă curtea bisericii Sfîntul Niculai. Pămîntul casei dinspre biserică era ocupat de grădină şi la marginea ei era portiţa de mers la biserică. Ungă portiţa grădinii se afla uşa dopotniţei”.
În prezent, acest monument istoric destul de discret, este situat pe strada Ion Ionescu de la Brad, nr. 8, stradă care mai înainte de reorganizarea administrativă din 1968, se numea Carpați.
La 150 de ani de la nașterea agronomului Ion Ionescu de la Brad, în 1968, autoritățile române au avut inițiativa de a cumpăra proprietatea (cu o suprafață construită de aproximativ 248 mp și curte de aprox. 1248 mp) și de a o transforma în muzeu memorial, obiectiv care nu a mai fost realizat.
“În decembrie 1941 s-a comemorat, în lumea științifică agronomică, împlinirea unei jumătăți de veac de la moartea vrednicului agronom și economist Ion Ionescu de la Brad. Revistele de specialitate i-au închinat numere speciale, în care s-a prezentat în amănunt întreaga sa activitate și contribuție. Societățile de ingineri agronomi l-au comemorat în mod solemn, iar colegul nostru, Gheorghe Ionescu-Șișești, a susținut cu acest prilej o conferință substanțială, în care a sintetizat, în pagini deosebit de frumoase, puternica personalitate a celui dintâi agronom român”. (Slăvescu V., 1943).
***
Un bust al lui Ion Ionescu de la Brad se află pe Câmpia Libertății de la Blaj, jud. Alba (în cadrul ansamblului monumental Gloria), încă din anul 1977, acesta fiind așezat între alte 23 de busturi, printre acre și cele ale lui N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, C. Negri, A. I. Cuza ș.a..
***
Ca semn de apreciere pentru activitatea agronomului remarcăm faptul că două instituții de învățământ românești îi poartă numele, și anume: Liceul Tehnologic „Ion Ionescu de la Brad” din Horia, jud. Neamț, precum și Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” din Iași.
Opinie personală: constat că prezentul ne-a readus ideile trecutului inspirate de întâiul țărănist român, Ion Ionescu de la Brad, într-o viziune oarecum mai amplă, care proiectează filmul de altădată pentru ochii împăienjeniți de modernism, pe o scenă politică obsesiv-compulsivă, consumată până la plictis și evident oarecum luată prin surprindere de propria anxietate cauzată de propagarea noului curent de emancipare națională și socială.
Știați că?
– în Roman, în 1896 s-a născut, într-o familie aristocrată, de origine greacă-bizantină, Ioana Maria Valentina Lambrino (Zizi Lambrino), cea care a fost prima soție a prințului Carol al II-lea;
– Zizi Lambrino era, prin alianță, rudă cu doamna Elena Cuza (născută Rosetti);
– fratele lui Zizi, Lulu (Ion Lambrino) era coleg și prieten cu principele Carol.
– după căsătoria cu Zizi Lambrino, prințul Carol a fost condamnat să execute 75 de zile de arest la mănăstirea Horaița, jud. Neamț;
– cei doi îndrăgostiți au avut un copil, pe Mircea Grigore Carol Lambrino, care s-a născut la 8 ianuarie 1920.
– la 27 februarie 1921, după o călătorie în jurul lumii, prințul Carol, reîntors în țară, a luat-o de soție pe principesa Elena a Greciei, cu care a avut un copil, pe Mihai, care s-a născut la 25 octombrie 1921.
– Zizi Lambrino s-a stabilit în Franța, iar la 11/27 martie 1953, aceasta a murit. Câteva zile mai târziu, pe 4 aprilie 1953 s-a stins din viață și Carol al II-lea, principele României.
Într-o publicație a anului (Adevărul de Cluj, anul XIII nr. 3363, ISSN 1220-3203, 27 noiembrie 2001), la întrebarea despre originea bunicii sale, Ioana Valentina Lambrino, Prințul Paul de România răspunde: “Familia ei este o familie foarte veche, care se trage din neamul Rangabe, din Bizanț. A fost un împărat Rangabe, iar un descendent al acestuia, un prinț Rangabe a venit în România și și-a schimbat numele, nu știu de ce, în Lambrino. Am descoperit asta în mai multe documente, inclusiv în documente din familia principelui Cantacuzino.
S-a căsătorit, acest prinț, în familia Rosetti și a avut doi copii, din care unul s-a căsătorit cu fiica lui Basarab Brâncoveanu. La Biserica Domnița Bălașa din București, este scris pe piatră: <<Mare Ban Lambrino, căsătorit cu fiica lui Basarab Brâncoveanu.>> Asta este o ramură. Cealaltă ramură merge din Rosetti și familia Cuza. A existat un general Lambrino, decorat la Plevna, care s-a căsătorit cu sora lui Cuza. Deci Rosetti, Cuza, Basarab Brâncoveanu sînt toate familii aristocrate și sînt rude cu noi, cu familia Lambrino, cea a bunicii.”
Opinie personală: cazul Lambrino nu este închis, ci din contra, consider că, providența a rânduit faptele istorice din trecutul României în așa manieră încât, până la restabilirea adevărului, acestea să fie mărginite de vremuri tulburi. De asemenea, cunosc faptul că Dumnezeu lucrează prin oameni și, mai mult, citind aceste câteva rânduri despre moștenitorii României, o simplă impresie și-a croit drum prin gândurile mele, și anume că acei oameni își înfăptuiesc lucrarea cu credința că, inclusiv spiritul Brâncovenilor, sub o formă sau alta, va reveni.
Cu drag,
Cati Tomulescu
Surse biblografice:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Ionescu_de_la_Brad
https://monumenteneamt.ro/casa-agronomului-ion-ionescu-de-la-brad
https://primariaroman.ro/ion-ionescu-de-la-brad-1818-1891-primul-inginer-agronom-roman-deputat-membru-corespondent-al-academiei-romane/
https://neamtdjc.ro/patrimoniul-cultural-al-judetului/patrimoniu-imobil/lista-monumentelor-istorice-din-judetul-neamt/
https://restitutio.bcub.ro/storage/item/2024/Jan/vieata-si-opera-intaiului-taranist-roman/ki6xnAr16zO9M49pqEvxUGiYtNrozRMLi62lutDR.pdf
https://mesagerulneamt.ro/2016/10/fascinanta-istorie-a-romanului-pe-urmele-lui-zizi-lambrino/
https://mesagerulneamt.ro/2016/11/fascinanta-istorie-a-romanului-mahalale-si-poslusnici/
https://biblioteca-digitala.ro/?articol=15837-date-noi-privind-casa-in-care-s-a-nascut-ion-ionescu-de-la-brad–carpica–xvii-1985
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c1/Ion_Ghica_-_Coresponden%C8%9Ba_%C3%AEntre_Ion_Ionescu_de_la_Brad_%C8%99i_Ion_Ghica_-_1846-1874.pdf
Croitoru, Gabriel, „Aspecte sociale și etnografice în opera lui Ion Ionescu de la Brad: studiu de caz – agricultura română din județul Mehedinți”, Drobeta. Etnografie, XXV, 2015, p. 7–14. Muzeul Regiunii Porților de Fier, Editura Mega, Drobeta-Turnu Severin.
https://biblioteca-digitala.ro/reviste/drobeta/dl.asp?filename=25-DROBETA-Etnografie-XXV-2015.pdf
https://doxologia.ro/serbarea-bicentenarului-lui-ion-ionescu-de-la-brad
https://mesagerulneamt.ro/2016/08/locuri-si-oameni-din-fascinanta-istorie-a-romanului-foto-inedit/
https://www.virtualtravelguide.ro/ro/post/6189-parcul-municipal-roman-roman-neamt
Burlacu, Gheorghe; Rădulescu, Mihai Sorin, „Ioneștii de la Brad: studiu genealogic și istoric”, Carpica, XXI, Muzeul de Istorie și Arheologie Bacău, 1990, p. 57–93.
Ichim, Dorinel, „Oameni de știință și cultură din județul Bacău”, Țara Bârsei: revistă de cultură, Brașov, Muzeul „Casa Mureșenilor”, 2002, p.34
Bogdan-Duică, G., Istoria țărănismului. Volumul al II-lea: Viața și opera întâiului țărănist român Ion Ionescu de la Brad (1818–1891), Craiova, Editura Ramuri, 1922
SLĂVESCU, Victor (ed.), Corespondența între Ion Ionescu dela Brad și Ion Ghica, 1846–1874, București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, 1943 (Academia Română, „Studii și cercetări“, LXVI).
Constantin Virgil Gheorghiu, Spioana, Ed. Sophhia, 2017, ISBN 978-973-136-597-8, p. 102-103.
https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Proclama%C5%A3ia_de_la_Islaz
https://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/85612/1/BCUCLUJ_FP_PIV2078_2001_013_3363.pdf


Lasă un răspuns