Mănăstirea HORAIȚA. Arhim. Irinarh Roseti (1771-1859)

Scurt istoric

„Mă rog, iartă-mă, Preasfințite Stăpâne, că m-am învățat la pustie și nu mai pot locui în orașe și în mănăstiri. Pentru aceasta am venit înadins, să rog bunătatea Preasfinției tale să-mi dai voie să fac biserică și mănăstire acolo, în pustie, unde locuiesc, la Muntele Horaița” (Cuviosul Irinarh Roseti către Mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei, 1803-1842).

O revelație dumnezeiască a dus la construirea mănăstirii Horaița, în locul unde s-a pogorât un stâlp de foc din cer. În timp ce se ruga, Cuviosul părinte Irinarh a văzut o lumină ca de foc, care cobora din cer peste un brad. Acesta l-a întrebat pe ucenicul său, ce vede – „Frate Ioane, ia uită-te spre răsărit și spune-mi ce vezi”, iar acela i-a răspuns: „Văd un stâlp de foc pogorât din cer peste bradul acela mare, care este mai la vale”. Astfel, cei doi au mers spre locul respectiv și au văzut că de la rădăcina copacului se ridica acea lumină, până la cer. Au citit paraclisul Maicii Domnului, au mulțumit și au însemnat bradul cu o cruce. În locul copacului a fost așezată sfânta masă a noii mănăstiri.

Între orașele Piatra Neamț și Târgu Neamț, în satul Poiana din comuna Dobreni, aflăm Munții Horăicioarei și ai Stânișoarei care încă mai ascund priveliști minunate.

Într-o poiană pitorească de lângă pârâul Horaița, la o altitudine de 660 m, parcă intrăm într-o altă lume. O mănăstire cu istorie și încărcată de o spiritualitate și o pace aparte, situată în pădurile legendare ale Neamțului, ne îndeamnă să pășim în liniște; ne amintim în același timp de numele familiei de boieri Goraeți. În tradiția orală păstrată de urmașii plăieșilor de odinioară, se menține amintirea primilor ctitori ai așezământului, o familie de negustori greci, Goraetz, care s-ar fi stabilit în ținutul Neamțului în anul 974. Despre această familie evlavioasă se spune că a mai ctitorit și așezământul de la Dumbrăvele, de pe partea cealaltă a Cracăului. Cert este că numele de Horeață și Goreață apar legate de “Biserica de la Horăețești”.

La așezământul mănăstiresc de la Horăicioara, o frântură de istorie a fost trecută pe tinda bisericii și menținută prin tradiție orală. Horăicioara a apărut în 1466, pe vremea când păgânii atacau Țara Moldovei, iar călugării de la Horaița au fost nevoiți să urce de la biserica de lemn din vale, construită de Ștefan cel Mare. După aproape un kilometru de urcuş de la Mănăstirea Horaiţa, găsim Mănăstirea Horaiţa veche, “un adevărat cuib de vulturi aninat în crăpătura unei stânci aeriene”, așa cum descria Calistrat Hogaş, rememorând amintirile călătoriei sale în zonă, în vara anului 1881. Așa cum mărturisea un călugăr, înainte cu mai bine de 100 de ani de înfințarea schitului Horăicioara, în pustia muntelui de la Horaița viețuiau șase sihaștri. Pe timpul rugăciunilor de noapte ale acestora, oamenii din împrejurimi vedeau șase stâlpi de foc care se înălțau până la cer. Toponimia locală îi amintește pe unii dintre acești pustnici, locurile sfințite prin rugăciunile lor numindu-se astăzi „Poiana lui Silvestru”, “Poiana lui Ioan”, „Poiana lui Calinic”. Tot aici s-a rugat și Cuviosul Irinarh Roseti, părintele care a constituit comunitatea monastică a Horaiţei.

***

Printre pustnicii care s-au nevoit în Muntele Horăiciorul, a fost și Cuviosul Calinic. Acesta a dus o viață sfântă, fiind sihastru timp de aproape 40 de ani; Cuviosul făcea minuni, izgonea duhurile rele, la el veneau oameni bolnavi care se vindecau. Acest sihastru avea și o îndeletnicire pe care o iubea foarte mult – planta și altoia pomi fructiferi. În toată poiana din jurul chiliei sale (astăzi numită Poiana lui Calinic), acesta a plantat nuci, pruni și meri. Mai mult, când mergea la schitul Horăicioara sau la mănăstirea Horaița, planta și acolo pomi fructiferi, iar toamna împărțea roadele cu trecătorii prin zonă, în dar, „în numele Maicii Domnului!”

Potrivit atestărilor istorice, Mănăstirea Horaița ar data din sec. al XV-lea. Aceasta era inclusă de către domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun (1400-1432) pe lista lăcașelor care aparțineau de Mănăstirea Bistrița (11 iulie 1428), consemnând și o danie care i-a slujit drept necropolă: „Eu, robul stăpânului meu Isus Hristos, Ioan Alexandru, voievod şi domn a toată Moldo-vlahia, am binevoit domnia mea cu bună voia mea c-am făcut pentru pomenirea strănepoţilor părinţilor noştri şi pentru sănătatea şi sufletul domniei mele şi am dăruit mănăstirii Uspeniei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care este la Bistriţa, cincizeci de biserici din ţinutul Sucevei. Iar bisericile se numesc: biserica de la Bolojeşti pe Almaş, biserica lui Mihail Dalb, biserica de la Horăiţeşti, biserica de la Dobreni, biserica de la Lasloveni pe Cracău etc.”. Însă, istoria revelației dumnezeiești care stă la baza înființării propriu-zise a Mănăstirii Horaița, ne apropie de anul 1822, de părintele Irinarh și de ucenicul său, Ioan.

Revenind la vremurile de dinainte, în 1466, domnitorul Ștefan cel Mare aduce în zonă, două sate de vânători, din zona Vasluiului. Acest fapt a alungat călugării de la mănăstire, care s-au retras în pădure, unde au întemeiat schitul Horăicioara. În 1480, domnitorul Ștefan cel Mare a poruncit să fie ridicată o biserică din lemn; Arhimandritul Chiriac a împlinit voia sa, iar noul așezământ monahal a primit hramul “Bunei Vestiri”. În ziua de astăzi, o lespede de piatră (din 1937) marchează locul Sfintei Mese al acelei biserici. Călugării au revenit abia în 1518, după ce vânătorii s-au retras la Gura Văii (Girovul de astăzi). În 1725, aceștia au construit o altă biserică din lemn, iar în 1822, Cuviosul Irinarh a început construcția unei noi biserici din lemn, cu hramul “Pogorârea Duhului Sfânt”, finalizată în 1824. Pe lângă aportul substantial adus mănăstirii de către Mitropolitul Veniamin Costachi, construcția acesteia a fost sprijinită și de domnitorii Moldovei, Ioan Sandu Sturdza (1822-1828) și Mihail Sturdza (1834-1839). Astăzi aflăm o biserică mare din piatră, zidită de cel care i-a fost ucenic părintelui Irinarh și care a devenit arhimandritul Ermoghen Buhuș. Hramul mănăstirii este închinat Botezului Domnului (unic în Moldova și Bucovina), iar construcția a început în 1848 și a fost finalizată în 1867. Sfințirea acesteia s-a înfăptuit la 20 octombrie de către Mitropolitul Calinic Miclescu. La construcția acesteia au contribuit și domnitorii vremii, Grigorie Alexandru Ghica (1849-1856) și Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). În partea de nord a mănăstirii se află Paraclisului Sfântului Ierarh Nicolae, dar și un alt paraclis (Pogorârea Sfântului Duh) cu un turn clopotniță, construite pe timpul arhimandritului Ermoghen, între 1850-1852, respectiv între 1853-1855.

Arhitectură și stil

Nefiind o biserică impunătoare prin dimensiune, Mănăstirea Horaița este totuși unică. Construită exclusiv din piatră, având 30 m lungime, 20 m înălțime și 17 m lățime, cu o grosime a pereților între 1.6 și 4 m, mănăstirea prezintă elemente ale evoluției arhitecturii moldovenești preluate din cea romano-bizantină, dar cu influențe rusești, având opt turle (reprezentând veșnicia bisericii și având legătură cu cuvintele adresate de către Mântuitorul, Apostolului Petru), dintre care trei se află deasupra Sfântului Altar. Pictura a fost realizată de Mihai Chiuaru, Dinu Huminiuc şi monahul iconar Ilarion Maftei, sub îndrumarea arhimandritului Gofian Boghiu de la Patriarhia din Bucureşti, între anii 1988-1993 și se remarcă prin stilul neobizantin și un fond cărămiziu.

Catapeteasma sculptată în stil baroc, un stil familiar celei de-a doua jumătăți a sec. al XIX-lea, are 3 tipuri de lemn – tei, păr și tuia. Unică și impresionantă, catapeteasma are amvonul poziționat chiar deasupra ușilor împărătești, la o înălțime de 4 metri, și se află dispus spre Est și nu la Nord, așa cum se găsește în tradiția obișnuită a bisericilor otodoxe. Catapeteasma pictată în ulei și predominant în roșu, fiind încadrată de o horă de heruvimi și având multă poleitură de aur, impresionează fără îndoială prin finețe artistică. Registrul Sfinților 12 Apostoli este dispus sub forma unui bandou semicircular, având în centru icoana Deisis (Maica Domnului care se roagă Fiului lui Dumnezeu pentru toți păcătoșii). Registrul aurit al profeților Vechiului Testament prezintă 14 medalioane intercalate în lemn sculptat sub forma a două vrejuri de viță de vie; acesta se ridică până deasupra amvonului. Deosebirea de tipicul comun este evidentă, bisericile obișnuite având aceste registre dispuse orizontal la majoritatea catapetesmelor. Citirea Apostolului se face de la o mini-tribună suspendată, într-o simbolistică aparte, avându-i de-a dreapta și de-a stânga pe Arhanghelii Mihail și Gavriil, îmbrăcați în haine de lumină și așezați pe doi sori. Tot de-a dreapta și de-a stânga sunt înfățișați Mântuitorul ținându-și Crucea de jertfă și Maica Domnului cu veșmânt albastru închis, care întinde brațele către Fiul Său. Mai jos, de o parte și de alta, patru îngeri cântă din trâmbițe. Cei patru evangheliști sunt pictați în 4 medalioane pe ușile împărătești. Fragmente din pictura veche se regăsesc în pridvorul bisericii și îi reprezintă pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel. În pronaos și naos regăsim picturile Maicii Domnului, Sfintei Treimi la stejarul din Mamvri și a Domnului Iisus Hristor Pantocrator. În pronaus se observă și picturi cu primii stareți ai mănăstirii, arhimandriții Irinarh și Gherasim, dar și cu Ștefan cel Mare sau cu Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț.

La Mănăstirea Horaița întâlnim icoana făcătoare de minuni, Maica Domnului “Izbăvitoare de secetă”, cu o valoare artistică deosebită. Aceasta a fost realizată în sec. al XVIII-lea și argintată în sec. al XIX, fiind încadrată de șase medalioane aurite care îi reprezintă pe prorocii care au vorbit despre Maica Domnului. Despre această icoană se povesteşte că pictorul Iordache Nicolau nu reuşea să-i facă chipul Maicii Domnului, în ciuda rugăciunilor și a postului, până când într-o dimineața a observat, atunci când a intrat în atelier, că fața Preasfintei Născătoare de Dumneze se făcuse singură.

La Mănăstirea Horaiţa există un valoros muzeu de artă religioasă, unde se remarcă și o bibliotecă de cărți vechi de cult (din sec. XVIII-XIX) și înscrisuri de epocă, icoane, colecţii de argintărie din secolul 19. Se deosebesc dintre acestea, Evanghelia în argint (tipărită în 1763), dăruită de Constantin Racoviță, pe atunci domn al Țării Românești, un Apostol tipărit în 1707 (din vremea lui Constantin Brâncoveanu și Basarab Voievod) sau “Apostolul cu Dumnezău Sfântul” (tipărit în 1683) și un Octoih donat de o călugăriță la Mănăstirea Văratec, Safta Brâncoveanu, în 1841, o Psaltire și un Checragadeon, cărți rare precum o Cazanie a lui Ilie Minat, din 1742 (în timpul domniei lui Mihai Racoviță), Mineele tipărite în 1821 și un Triod tipărit în 1769, în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica. Biblioteca mănăstirii cuprinde sute de volume de cărți religioase reprezentative, fiind remarcată și de marele istoric, Nicolae Iorga, care a vizitat lăcașul în 1907. Mitropolitul Veniamin Costachi a donat mănăstirii (în 1823) un Tipicon, o Liturghie și o Psaltire, un Ceaslov și un Checrogorian, după cum nota Nicolae Iorga, în Tipiconul din 1816 tipărit la Mănăstirea Neamț: „Acest Tipicon împreună cu un Ciaslovu mare, cu o Liturghie, cu unu Chiriacodromionu, cu o Psaltire și unu Checrogorianu, s-au dăruitu schitului Horaițulu, de preasfințitulu Mitrololitu al Moldaviei, chirio chirio Veniaminu, spre veacnica sa pomenire și a totu neamul; 1823, Iunie 20; pren măna Cuvioși Sale, ce să prăznuiește Pogorîre Duhului Sfăntei.-Ierinarhu ieroschimandrei.” De asemenea, seria cărților de „Vieți ale Sfinților”, „Penticostarul” (tipărit în 1834) și „Octoihul” (tipărit în 1836), „Hronograful adică numărare de ani” (tipărit în 1837) și „Noul Testament” (tipărit în vremea lui Scarlat Al. Calimachi, 1818), toate acestea se regăsesc și în prezent în biblioteca mănăstirii. Despre Octoihul dăruit de Safta Brâncoveanu, care se trăgea din familia domnitorului Mavrocordat, N. Iorga scria: „Pe un Octoih de Neamț, 1837: Acestu Octoihu s̛-au aferăsătu la schitu Horaița, unde să prăznuește pogorăre Sf. Duhu, și s-au datu dumnei cc. Safta Brăncovenița, spre a dumisale veșnica pomenire, și a tatu neamului…; 1841, April (?Oct ?) 13. Safta, născută Mavrocordat, a înnoit și mănăstirea Văratecul.”

Principele Carol al II-lea

Viitorul rege al României, principele Carol a petrecut 75 de zile la Mănăstirea Horaița (în anul 1918), aceasta intrând astfel în istoria țării ca un loc de surghiun al acestuia, după întâmplarea cu Zizi Lambrino (fuga la Odessa și căsătoria în ascuns). Regel Ferdinand l-a pedepsit în urma scandalului iscat la Casa Regală și l-a trimis într-un exil în acest lăcaș monahal.

Despre mănăstire, Carol scria astfel în jurnalul său:

„Horaiţa este un încântător colţişor, în fundul uneia dintre încântătoarele văi de munte. Loc încântător şi înverzit, înconjurat de brazi şi fagi. Loc al odihnei depline, unde ai dori să trăieşti în doi, mână în mână, inimă lângă inimă. Şi noi am fi putut trăi aici foarte fericiţi, te asigur, mica mea iubită, Zizi.”

„Marți, 11.” Monastirea Horaița Iată-mă ajuns, încă de dimineață, în închisoarea mea…Ce să spun de Horaița, este un încântător colțișor, în fundul uneia din acele încântătoare văi de munte. Loc surâzător și înverzit, înconjurat de brazi și fagi. Loc al odihnei depline, unde-ai dori să trăiești în doi, mână în mână, inimă lângă inimă.”

„Duminică, 7. X.” Monastirea Horaița ”A fost atât de frumos în această dimineață și am ieșit cu Râmniceanu, să vânez. Inutil să spun că nu s-a văzut nimic. Dar ziua a fost atât de frumoasă. Așezat acolo, în această pădure, aproape virgină, mi-am lăsat gândul să zboare spre o ființă care îmi este dragă. Mai presus de orice.(…) Întoarcerea de la vânătoare am făcut-o prin minunata vale a Horăicioarei. Aceasta mi-a amintit mult Peleșul.”

În prezent se mai găsesc câteva obiecte de mobilier (canapea, două fotolii, și două scaune) aduse de familia regală, care sunt păstrate în două chili, unde a fost cazat principele Carol.

Arhim. Irinarh Roseti (1771-1859) – stareț, duhovnic și sihastru al sec. XIX-lea, unul dintre marii călugări ai mohismului românesc

Cuviosul Irinarh s-a născut într-o familie cu frică de Dumnezeu, avându-i părinți pe Nicolae și Pelaghia, dregători moldoveni din Focșani. Părinții acestuia doreau ca băiatul lor să se căsătorească, însă, la vârsta de 20 de ani, Ioan s-a dus la mănăstirea Neamț, vrând să se facă monah. Acesta a hotărât să plece la mănăstirea Neamț chiar atunci când se afla la o nuntă. Mergând pe drum toată noaptea, s-a oprit la marginea unei păduri, iar spre dimineața i s-a înfățișat un înger în chip de tânăr foarte frumos care i-a închipuit Muntele Tabor și i-a zis: “‒ Vezi muntele acesta? Dacă vrei să te faci monah, aici să te sui. Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ci drept în vârful muntelui să te sui!” După 3 ani de ascultare în mănăstirea Neamțului, acesta a fost călugărit și a devenit ucenic la tipografie, lucrând la Viețile Sfinților. Avându-l duhovnic pe ieroschimonahul Iosif (pustnicul de la Văratec), părintele a plecat în pădurile din preajma Schitului Nechit, unde s-a nevoit timp de 12 ani. În 1826, cuviosul Irinarh a plecat către Sfântul Munte Athos, după ce, timp de 3 ani fusese reținut de Mitropolitul Grigorie, la București, cu rugămintea de a-i organiza tipografia. În 1829, acesta se reîntoarce în Moldova și devine pustnic în Muntele Horaița. Un an mai târziu este hirotonisit la Iași de către Mitropolitul Veniamin Costachi. În 1831, Cuviosul Irinarh a întemeiat Mănăstirea Horaița și a devenit primul stareț al acesteia, până în 1843, după care a pleacat, împreună cu un ucenic (ierodiaconul Nectarie Banul), la Locurile Sfinte, unde s-au și stabilit, petrecând 16 ani în sihăstrie pe Muntele Tabor. Timp de 5 ani, cuviosul Irinarh și ucenicul său au stat în Nazaret, până au învățat limba arabă. La Horaița rămăsese fratele Ioan (între timp devenit Arhim. Ermoghen Buhuș, 1800-1877) ca egumen a mănăstirii. Cuviosul Irinarh era cunoscut încă de când se nevoia la Nechit pentru darul înainte-vederii. Oamenii din partea Nazaretului, Cana Galileii și Ptolemaida îl prețuiau pe cuvios. Alergau la acesta pentru tot felul de probleme, aflând însănătoșire sau naștere de prunci, după binecuvântarea și rugăciunile cuviosului Irinarh, care le spunea: “‒ După credinţa voastră, fiilor, să vă asculte Dumnezeu cererea!” În vara anului 1859, Cuviosul Irinarh a început construcția primei biserici românești la Locurile Sfinte, o biserică din piatră, pe Muntele Tabor (în cinstea Schimbării la Față a Domnului), pe ruinele unei vechi biserici ortodoxe (distrusă în sec. al XIII-lea); la 26 decembrie 1859 s-a mutat cu sufletul la cele veșnice. Ucenicul său povestea despre balaurul din Muntele Tabor, ce se afla într-o peșteră în care Cuviosul Irinarh intrase să se roage. La vederea acestuia, vorbele Cuviosului au fost „Taci, taci, nu te mânia, că n-am venit să-ţi fac vreun rău” și făptura s-a potolit. Ierodiaconul Nectarie mai povestea despre momentul trecerii la Domnul, când credincioșii din Nazaret și Cana Galileii au aflat vestea, au alergat pe Muntele Tabor pentru o ultimă binecuvântare a părintelui Irinarh.

***

Arhim. Nectarie Banul (1818 – 1900) – biograful părintelui Irinarh și cel mai apropiat ucenic al acestuia. Despre părintele Nectarie știm că la început a fost ucenicul Cuviosului Irinarh, cu care plecase la Ierusalim, din mănăstirea Neamțului. Fiu al preotului Alexandru Banul din satul Călinești, Roman, a rămas orfan de ambii părinți și, în anul 1834, pe când avea vârsta de 15 ani, a plecat la mănăstirea Horaița, auzind de arhim. Irinarh Roseti. Sora lui, Mersonia, a plecat la Mănăstirea Giurgeni, din Roman. Starețul l-a făcut călugăr și diacon, acesta primind numele de Nectarie. A continuat construcția bisericii de pe de pe Muntele Tabor începută de Cuviosul Irinarh, terminând-o în 1862. După încă 20 de ani de nevoințe pe Muntele Tabor, ucenicul Nectarie era făcut preot, arhimandrit și stareț, în anul 1862, de către patriarhul Ierusalimului, Chiril. În 1892, arhim. Nectarie s-a retras la mănăstirea Sfântul Sava din Betleem. În 1898 a trimis spre publicare la Mitropolia din București, cartea intitulată “Viaţa arhimandritului Irinarh Roseti”.