“Graniţa dintre Moldova şi Transilvania o constituia creasta Carpaţilor răsăriteni.”
În urma unui eveniment personal, recent, am realizat că sunt mai aproape de locul copilăriei mele, chiar dacă mă aflu la o distanță de aproape 400 km. ACASĂ, pentru mine înseamnă locul unde am crescut, în Piatra Neamț, dar și toate locurile pe unde m-au purtat părinții mei în weekend-uri ori în vacanțe sau pe la rude – Vaduri, Tarcău, Bicaz, Cheile Bicazului, Lacul Roșu, Valea Bistriței, Ceahlău, Grințieș și multe alte zone adiacente orașului Piatra Neamț, care reprezintă locurile unde am trăit cei mai frumoși ani ai vieții mele, COPILĂRIA.
Îmi amintesc că aproape în fiecare weekend, mergeam împreună cu părinții mei, unchi, mătușe, verișori și alți prieteni de familie, în plimbări la munte. Alor mei le plăcea foarte mult să stea în natură și așa m-au obișnuit și pe mine, nelipsită fiind de la picnicurile de la pădure. Adeseori staționam la Tarcău, vizitam barajul Bicaz, Izvorul muntelui și Izvorul Alb, Cheile Bicazului și Lacul Roșu, ori ne îndreptam către Durău, Ceahlău sau Borca. Străbăteam pâraiele și urcam pe munți. Mâncam fragi și culegeam ghebe, gălbiori, hribi și preferata mea, “creasta cocoșului”. Toate amintirile din acea perioadă sunt legate de aceste locuri, care au rămas în mintea mea, ca fiind acasă. Într-adevăr, exista un loc unde tot auzeam oamenii vorbind în altă limbă. Tata îmi zicea de fiecare dată când ajungeam în zonă, că acolo mai demult ar fi fost tot la noi acasă, însă unii și alții au hotărât altfel. Îmi povestea că în apropiere trăiau unchiul și mătușa mea, dar despre care nu mai știa aproape nimic. O singură data i-am văzut, fugitiv, la înmormântarea bunicei mele. Nu îmi amintesc decât două prenume și știu doar localitatea unde au viețuit ani buni, Gheorghieni. Bunica mea a fost de naționalitate maghiară, însă a trăit alături de al doilea soț, bunicul meu, în comuna Borca, Neamț. Am amintiri vagi despre ea, știu doar că atunci când vorbea cu noi, nepoții ei, ne traducea uneori cealaltă mătușă a noastră, mai apropiată…tata nu a învățat limba ori a uitat-o. Dar știu că se bucura când o vizitam, ședea în fiecare zi pe prispa casei, admira grădina cu flori și ne urmărea când ne jucam, eu cu verișorul meu, care eram apropiați de vârstă. Nu m-aș fi gândit niciodată că regimul vremurilor de atunci, ar fi putut afecta atât de mult o familie, ducând la astfel de rupturi.
Dar să revin la subiectul articolului de fapt, care face referire la o adevărată bijuterie a naturii, o splendoare a reliefului încărcat de valoroase urme istorice – Cheile Bicazului, o dovadă vie a istoriei identității neamului românesc.
“1598, iunie 25
Într-un document al domnitorului moldovean leremia Movilă (1595-1600; 1600-1606) se aminteşte că graniţa dintre Moldova şi Transilvania o formau crestele Carpaţilor, aşa cum era încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun şi „fiindcă cursul apelor aşa arată”.
SECOLUL XVIII
Hotarul dintre Moldova şi Transilvania se afla pe „cumpăna apelor”, pe o linie imaginară ce despărţea bazinul hidrografic al Bistriţei de cele ale Mureşului şi Someşului. În judeţul Neamţ, hotarul trecea mai la apus de „cumpăna apelor”. Acest fapt reiese dintr-un pasaj din Letopiseţul Ţării Moldovei în care este redată fuga lui Petru Rareş spre cetatea Ciceului. Domnul moldovean, după un popas în preajma mănăstirii Bistriţa, porneşte spre apus. „Şi intrând în munte, într-adânc, fară drum, fară povaţă, au dat la strâmtori ca acelea de nu era nici de cal, nici de pedestru, ci i-au căutat a lăsa calul. Şi aşa şase zile învăluindu-se prin munte, flămând şi trudit, au nimerit la un pârâu ce cura spre săcui. Şi mergând pe pârâu în jos, au dat peste nişte pescari cari, dacă i-au luat seama, cu dragoste l-au primit. Iară Petru Vodă, înfricoşându-se de dânşii, s-au speriat, iară ei, cu jurământ s-au jurat înaintea lui, cumu-i vor fi cu dreptate şi nimica să nu se teamă… Şi l-au dus la otacul lor şi l-au os-pătat cu pâine, cu peşte fript, ospăţ pescăresc, de ce-au avut şi ei, şi, dacă au înserat, l-au îmbrăcat cu haine proaste de ale lor şi cu comănac pe cap, și de aici l-au scos la Ardeal. Şi fîind oaste ungurească tocmită de straje la margini, i-au întrebat pe dânşii: ce oameni sunteţi? Ei au zis: suntem pescari, şi așa au trecut prin straja ungurească, şi nimenea nu l-au cunoscut”, încheie cronicarul. Comunele Bilbor, Borsec, Tulgheş şi Bicazul Ardelean aparţineau Moldovei.” (Petre-Dan Străulești)
Turiștii din ziua de astăzi, atunci când traversează Cheile Bicazului sunt impresionați de sălbăticia peisajului și de maiestuozitatea pereților de stâncă. Aceste forme de relief leagă județul Neamț (prin orașul Bicaz) de Harghita (prin Gheorghieni), iar drumul impresionează prin serpentinele înguste care se desfășoară pe parcursul a aproximativ 8 km. Sursele afirmă că primul drum a fost construit în 1910, dinspre Gheorghieni spre Bicaz, dar a fost dat în exploatare mult mai târziu, în 1937. În 1918, în masivul muntos a fost construit un tunel cu o lungime de 68 m și cu o lățime redusă (5.7 m) și o înălțime de 4.10 m, pentru a se face legătura între Moldova şi Ardeal, însă acesta prezenta riscuri de prăbușire a stâncilor datorită fenomenelor carstice și infiltrării apelor. În anul 2005 a fost construit un tunel mai sigur, cu o lungime de 155 m și o înălțime de 6.80 m. În prezent, drumul transcarpatic DN12C, cu o lungime de 54 km, face legătura între Moldova și Transilvania.
Geneza Cheilor Bicazului este în legătură directă cu rețeaua hidrografică a râului Bicaz și a afluenților săi (Cupaşul, Lapoşul, Bicăjelul şi Şugăul), după cum o sugerează însuși numele. Farmecul naturii este dat de ceea ce Dumnezeu a creat, lăsând apa să sape în rocile calcaroase ale muntelui, care din punct de vedere științific se înțelege ca etapa epigenetică urmată de etapa carstică. Conform acestei geneze, Cheile Bicazului s-au format într-un proces îndelungat, fiind asociate cu acumulările de sedimente din mezozoic (între 250 milioane ani şi 65 milioane de ani în urmă, așa zisa epocă a reptilelor sau era dinozaurilor). Masa de calcare jurasice este caracteristică Cheilor Bicazului, însă, de-a lungul porțiunii dintre Lacul Roșu și Bicazul Ardelean, se remarcă și asocieri de jaspuri, conglomerate și cenuși vulcanice.
Așa cum au descris autorii lucrării intitulată „Parcul Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş. Ghidul siturilor geologice şi fizico-geografice” (Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2011), „Pe lungimea lor de 8 kilometri, Cheile sunt săpate 4 km în calcare, pe sectorul cunoscut sub numele de Cheile Mari, şi 4 km în Conglomeratele de Bârnadu, pe sectorul Cheile Mici; în extremitatea lor estică, Bicazul traversează bara de calcare a masivelor Surduc-Munticelu. Pe parcursul Cheilor, denivelările ating valori de peste 350 de metri, cu maximum în sectorul numit <Gâtul Iadului>, de la confluenţa cu Bicăjelul”, putem și astăzi recunoaște aceste formațiuni de un farmec natural aparte. Aceiași specialiști, cercetători, scriau: „Acesta (râul Bicaz, n.n.) s-a instalat iniţial pe cuvertura de conglomerate postectonice, care acoperea întreaga masă de calcare. După îndepărtarea prin eroziune a acestei cuverturi, Bicazul cu afluenţii săi, Cupaşul, Lapoşul, Bicăjelul şi Şugăul, n-a mai putut ocoli bara de calcare şi a fost obligat să se adâncească, realizându-şi curgeri subterane, finalizate prin prăbuşiri, din care au rezultat ruperi de pantă cum este cea din zona Serpentinelor Mari, şi humuri cum este turnul Pietrei Altarului”.
Cheile Bicazului fragmentează Munții Hășmaș sau Curmătura (însemnând o prăpastie între munți), despărțind culmea estică la nord, prin Tulgheș-Valea Rece și la Sud, prin Culmea Dămuc. Există 4 sectoare, după cum afirmă alpinistul Emilian Cristea: sectorul I (Între chei, km 26.5-28.7), unde se află și peștera Suhard, vârful Surduc și Poarta de Piatră; sectorul II (Polițele Bardosului, km 28.7-31), unde se află Piatra Altarului – 1121 m (Turnul Bardosului – locul de ceremonii de cult al dacilor liberi) și Turnul Negru; sectorul III (Gâtul Iadului, km 31-32.2), cu aspect de canion – aici se află Gura Bardosului; sectorul IV (Sfârșitul Cheilor, km 32-34), unde se găsesc conglomerate și se intră în comuna Bicaz Chei, la confluența pârâului Șugău cu Cheile Șugăului. Afluenții Bicazului formează la rândul lor alte chei – Cheile Lapoșului, Cheile Șugăului, Cheile Bicăjelului.
Cheile Bicazului sunt delimitate de Suhardul Mare (1506 m) și Suhardul Mic (1352 m) și sunt incluse în Parcul Național Cheile Bicazului – Hășmaș (6575 ha), fac parte din rezervația naturală Cheile Bicazului (rezervație geologică, floristică și faunistică de 955 ha) și Lacul Roșu, alături de alte arii naturale protejate, precum Cheile Şugăului, Hăşmaşul Mare – Piatra Singuratică (1587 m) şi Hăşmaşul Negru. De o frumusețe aparte, pe lângă Piatra Altarului, sunt și Piatra Pinteştilor (847 m), Piatra Arşiţei (835 m), Piatra Surducului, Poliţele Bardosului, Poarta de Piatră, precum şi Peştera Neagră și Peştera Cascadă.
În urmă cu mai bine de 100 de ani, această zonă era cunoscută și sub denumirea Defileul Gura Iadului, prin care se circula doar la pas, aspect consemnat de academicianul Simion Mehedinți în volumul „România“ (editat în 1923): „De la Piatra, 48 de kilometri, se pot face cu automobilul, 2 kilometri până la Chei şi restul de 6 kilometri până la Tău (Lacul Roşu – n.red), nu se pot face decât mergând pe jos; puţină osteneală, dar cu prisosinţă răsplătită prin priveliştile ce ţi se desfăşoară în chip variat şi de o uimitoare frumuseţă. Se vede nişte culmi domoale, zidite din rocile cele mai vechi ale planetei (cristaline) acoperite cu păduri, iar sus de tot îmbrăcate cu vegetaţia măruntă a ierburilor subalpine, dintre care unele (merişorul) rămân verzi şi peste iarnă“.
***De-a lungul timpului, Lacul Roșu (denumire valabilă din 1936) a fost cunoscut sub denumirea de Lacul Pietrei Roșii, Tăul Ghilcoș, Lacul Ucigaș, acestea provenind de la pârâul Roșu (Verescheu) și muntele Ghilcoș (Ucigașul). Oamenii de știință argumentează că denumirea vine de la gresiile roșii terțiare, transportate de pârâul Roșu.
Şi tot Simion Mehedinţi, scria: „În loc de culmi netede, vezi ivindu-se creste golaşe, cu vârfuri în chip de turnuri sau piramide, care amintesc Ceahlăul. Şi forma şi culoarea lor albue îţi arată că intri într-o nouă fâşie: a munţilor calcaroşi. În adevăr, drumul care coboară spre Valea Bicazului te duce repede în fundul unor prăpăstii, nu se poate mai semeţe. Zarea se închide: în stânga şi în dreapta, păreţi de stâncă se ridică întocmai ca ruinele unei cetăţi. Nicăiri în Carpaţi, ochiul nu întâlneşte o panoramă mai plină de măreţie – mai ales că sălbătăcia râpelor este însoţită jos de lumina unui lac, făcut de vreo sută de ani prin năruirea unui munte, care a oprit în loc Bicazul, silindu-l să înece o pădure a cărei copaci stau şi azi în picioare“.
Preotul Constantin Matasă relata despre frumusețea peisajului Cheilor Bicazului în cartea „Călăuza judeţului Neamţ“(1929), scriind următoarele: „Cheile propriu zise ţin doi kilometri, drum pe care nu se poate merge decât pe jos, după care mai străbătând cale de încă vreo patru-cinci kilometri se ajunge pe vârful muntelui Ghilcoş, unde la o altitudine de 1000 m se întinde pe o mare suprafaţă de teren, un splendid lac… Tăul. (…) Cele mai frumoase clipe de recreaţie, pe care le-am putut gusta în viaţă, au fost acelea din hoinărelile mele, totdeauna cu alţi prieteni, prin munţii regiunii noastre, Ceahlăul, Grinţieşul, Barnarul, Dealul Vânăt, Munţii Tarcăului şi Cheile Bicazului“.
Cu drag,
Cati Tomulescu
Surse bibliografice:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cheile_Bicazului
https://adevarul.ro/stiri-locale/piatra-neamt/istorii-nestiute-din-gura-iadului-cum-era-2079615.html
Petre-Dan Străulești – Atlas istoric ilustrat al României, pag. 35, ed. Litera, București, 2009
https://historia.ro/sectiune/general/10-motive-pentru-a-vizita-tinutul-secuiesc-580668.html
http://www.montaniarzi.ro/cheile-bicazului-o-zona-unica/
#RebrandingNeamț 
Minunate priveliști, minunată descrierea!
ApreciazăApreciază