Mascații de azi nu par a mai fi cei de ieri. Însă, trăirea de ieri pare să fie din ce în ce mai intensă azi. O mlădiță se înfiripă astăzi dintr-o rădăcină rămuroasă și adânc înfiptă în pământul strămoșesc al vechiului domeniu sucevean, actualmente nemțean. Originea neamului este unificatoare prin tradiție și grăitoare a sufletului prin bucurie și reînnoire.
“N-am murit ca neam al lumii
În vreo clipă viforoasă,
Cât colindele colindă
Şi copiii sunt acasă.”
„Nu oricine poate ajunge ortodox. Ceea ce e frumos e însă faptul căutării”.
Mircea Eliade
”la anul 1845, cneazul N. Cantacuzino, fost ministru de interne, a făcut câteva locuințe primitive, împreună cu un drum. Aproape de izvor se mai văd ruinele zidurilor unde ar fi existat și case de piatră ce serveau de băi domnitorilor Dumitru Cantemir și Mihai Sturdza”.
„Sus, pe Toaca Ceahlăului, te integrezi peisajului și te armonizezi în toate; îți cântă ființa de puterea acestui pământ și simți că te adaugi neamului tău” (Mihail Sadoveanu)
„Hotarul dintre Moldova şi Transilvania se afla pe „cumpăna apelor”, pe o linie imaginară ce despărţea bazinul hidrografic al Bistriţei de cele ale Mureşului şi Someşului. În judeţul Neamţ, hotarul trecea mai la apus de „cumpăna apelor”. Acest fapt reiese dintr-un pasaj din Letopiseţul Ţării Moldovei în care este redată fuga lui Petru Rareş spre cetatea Ciceului.”
„Mă rog, iartă-mă, Preasfințite Stăpâne, că m-am învățat la pustie și nu mai pot locui în orașe și în mănăstiri. Pentru aceasta am venit înadins, să rog bunătatea Preasfinției tale să-mi dai voie să fac biserică și mănăstire acolo, în pustie, unde locuiesc, la Muntele Horaița”
“Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”. (Ion Creangă – Amintiri din copilărie)
“A început să înțeleagă doar lumea și la noi, că a căuta să-ți cunoști țara – călătorind – nu e un lux, ci dimpotrivă, e o necesitate isvorîtă din sentimentul și datoria de a o iubi și a te simți cât mai strâns legat de țărâna și de sufletul ei. Nu e vorbă, că sunt încă mulți Români, oameni de frunte, cari cunosc mai bine Alpii și lacurile italiene decât delta Dunării sau frumoșii noștri munți. Avem locuri și priveliști care pot sta alături cu cele din străinătate, ceea ce însă ne lipsește – deocamdată – spre a face din cele mai multe regiuni un adevărat raiu, e numai înjghebarea unei mai bune gospodării. Totuși, nu e greu de văzut că mulțimea vizitatorilor, i-a silit în unele părți pe localnici să facă ei înșiși îmbunătățirile cuvenite, băgând de seamă că drumeții numeroși aduc venituri însemnate, pe unde poposesc.”
„Omul de ştiinţă nu vizează un rezultat imediat. El nu se aşteaptă ca ideile sale avansate să fie preluate cu uşurinţă. Munca lui seamănă cu aceea a agricultorului – pentru viitor. Datoria lui este de a pune bazele pentru cei ce vor veni şi să arate calea. El trăieşte, trudeşte şi speră.” (Nikola Tesla, 1934)
“Pe Bâtca Doamnei și împrejurimi se văd multe săpături în pământ. Oamenii au apucat din bătrâni ca pe bâtca aceasta ar fi trăit cândva o Doamnă, care-și avea deasupra muntelui palate și beciuri adânci cu mari bogații ascunse acolo. Ba avea și un pod de piele de bivol așternut peste apa Bistriței cu un capăt pe bâtcă, cu celălalt pe dealul de dincolo, pe Troian, ce stă drept în față la aceeași înălțime. Mulți au căutat comori, dar unde a fost chip să pună mâna pe ele? Când ajungea bietul om cu săpatul până la ușa beciului, numai iaca-l întâmpina, ori un buhaiu ros, ori un afurisit de nemțuc și-l lua pe fugă de nu-și mai venea omul în fire multă vreme. Câțiva s-au apucat odată să sape în preajma comorilor și când să zică bieții oameni, Doamne ajută, i-a cuprins o buimăceală de cap că n-au mai știut ce-i cu dânșii. Tocmai într-un târziu s-au trezit la mari depărtări, de unde săpaseră, unul la răsărit și unul la apus. Comorile, se vede, au un blăstam și din mâna necuratului, care le păzește, nu poate nimeni să le scoată. Beciul cu pricina ar fi chiar în fața Bâtcei, în stânci, dar vremea l-astupat cu pământ și pădure.” (C. Mătasă – Palatul Cnejilor, Ed. Cartea Românească, București, 1935)
#RebrandingNeamț 